Chiloți de paparazzi

Scris de Nea Ilie de la Scularie

Mă obișnuisem de la o vreme și cu telefoanele noaptea, ba din redacție, ba de la băieții lui Vanghelie, dar niciodată nu mă sunase șeful, adică directorul general. Era pe la 3 în toiul unei nopți fără vise și aud în galenă o voce groasă de colonel la secu, altul decât ăla care mă asculta zi de zi…
– Ce faci, mă, golane?
– Ce să fac, domn’ director, îmi admiram ceasul de la mână – zic eu cu bătaie spre ce oră nepotrivită e. Ăsta nimic, o ține pe-a lui:
– Meștere, vezi că nu merge internetu-n Israel.
– Oau să-mi bag picioru, don director, și m-ați găsit tocmai pe mine să mă informați primul.
– Bă, uite care-i treaba, ca să n-o lungim (asta gândeam și eu, că mă trăgea patul de sprâncene de nu puteam nici să deschid gura), frati-miu e în Israel și-abia ce-a venit de la un striptis și-a dat drumul la sait să vadă și el știrile și… pula… nu merge. Am un băiat la mine aici care mi-a zis ceva de de-ne-es, me-ne-es, ia vorbește cu el, nu mă băgați pe mine în de-astea.

Și mi-l dă la telefon pe un vecin de-al lui care știa să dea pinguri din cmd și avea ambiții de hecăr să-mi explice ăla de ce nu merge internetu-n Israel.
În fine, nu despre asta am vrut să povestesc, am vrut numa’ să vă introduc în capitolul “cât de frumos e să fii pus în fața unor probleme tehnice cu niște oameni atehnici”.

Era la mine în birou o fetișcană care nu mai avea loc prin alte birouri și care copia horoscopul din Tineretul Liber din urmă cu zece ani. Avea asta timp căcălău – cam cum are Copos la brutărie acum — și mă ținea mereu din treabă așa că orice întrerupere din afară era aproape binevenită, numai să-i taie copiliței ăsteia avântul la spus nimicuri despre ojă, poșete, felicii și bureți prăjiți.

Și vine rusul ăla de adjunct cu un card foto la mine. A mai venit el o dată tot cu un card să-i fac din niște poze mici cât unghia, niște postere stradale și mi-a luat 2 săptămâni, o sală întreagă plină de jurnaliști-dactilografe și toți nervii mei să le explic că așa ceva e imposibil în timp ce el o ținea pe-aia cu “am văzut eu la discavări cenăl cum dau ăia zum din satelit și-i citește lu’ ăla ce scrie în ziar pe bancă-n parc și tu nu poți să faci un căcat de poză?”.

În fine, de data asta se părea că era altceva, deși când am văzut cardul foto mi-a stat puțin pulsul în recreație.
Erau poze cu Mutu în curu’ gol și Laura Andreșan în ce i-a dat mămițica ei la ea. Dar, toate mișcate și blurate de ziceai că le făcuse Arhi înainte să-și ia cameră cu stabilizator pentru tremor postural.

Mă uit la ele și zic…
– Don adjunct, nu cred că scoatem noi mare lucru din abstractele astea, când le vreți? – încercând în felul ăsta să obțin și-o amânare.
– Ieri! zice ăsta sigur pe el și ca să nu-l fac iar de rahat ca atunci cu zumul din galaxie iese repede din birou.

Nici nu mi-a zis care fotograf le-a făcut, unde sunt făcute pozele, poate găsesc ceva prin arhive să mai corectez niște fundaluri, nimic. Ha! Am pus-o. Acum tre’să mă fac și eu jurnalist de investigații (ca ei, la calculator) și să aflu cine-i autorul la frânatele astea.

Sun la arhivare, ăia se uitau ca de obicei la filme prono de ziceai că lucrează la SRI și caută mesaje codate în firele de păr din fiecare scenă. Nu știa nimeni, habar n-aveau ce poze cu Mutu, că ei n-au primit așa ceva. Băi, zic, să vezi că iar a avut doamna Petrescu de la rubrica Spiritualitate o revelație cu apocalipsa și i-au lăsat îngerii și-un card de doi gigabiți.

Pân’la urmă am aflat, erau de la nea Dicu Chiriac și m-am mirat tare că ăsta e fotograf de-ăla experimentat cu carte de muncă în care scrie clar neișînăl giografic. Căra nea Dicu niște tunuri după el de ziceai că e rachet din Saraievo și avea mereu un rucsac cu el cu tot harnașamentul, ba chiar și-o funie de-aia lasou ca de cauboi, i-o dăduseră unii prin Arizona când au fost să pozeze niște furnici de deșert care ies la o anumită temperatură și devorează cauciuc, un fel de găselniță a industriașilor auto să poată și ei să arunce rebuturile prin deșert.

Pun mâna pe telefon și-l sun pe nea Dicu.
– Maestre, am onoarea!
– Oooo, salutare magicianule, au ajuns șopârlele alea la tine?
– Zici de Violeta și de soră-sa? Că nu mai sunt la mine au avut tren la 3.
– Nu, mă, alea de le-am făcut eu aseară la hotel.

Știam despre ce vorbește și nu l-am mai tachinat.
– Au ajuns bre, tot la 3 au avut și alea tren.
– Hai, lasă miștoul, zi cum ți se par.
– Nu mi se par deloc, că doar dacă dau în ghioc ghicesc că e curul lui Mutu iar pe Andreșanca parcă am văzut-o mai bine la bulgari cu ligheanul de aluminiu.
– Ce vrei și tu acum, eram pe balcon în chiloți, cum ai fi vrut să le fac?

Deja sărise respectul meu pentru el dincolo de nivelul de medalie cu șnur. Știam că paparazzi ăștia profesioniști n-au timp nici să respire, dar să plece omul în chiloți pentru Mutu și Andreșanca era deja culmea abnegației profesionale.

Când îl aud că adaugă…
– …și-aveam și filtrul ăla de densitate în buzunar, praf s-a făcut.
– Ce buzunar, bre, au ieșit chiloți de paparazzi cu buzunare?!
– Nu profesore, îi aveam în pantaloni.
– Ah, deci aveai pantaloni. Păi și ce-ai făcut, te-ai dezbrăcat când ai văzut-o pe Andreșanca? sau pe Mutu?
– Nu colega, nuuuu, — realizează el dintr-odată — tu nu știi pățania?
– Ce pățanie? Te-a sunat Mioara Mantale să te duci la ea chiar în timpul serviciului?
– Nuuuu!

Și începe să povestească. Deși simțeam că intru în criză de timp și nu mai ajung pozele la tipografie îl las să-mi zică.
– Eu aveam vorbă cu Laura, dar a schimbat ăla de la hotel camera. Eram deja pe balcon, pregătit cu două tunuri pe automat și unul la mână. Și se aprinde lumina în cameră și apare un puțăverde cu un geamantan și scoate un iatagan din el și începe să facă scheme ca bruzli prin cameră.
– Păi și ce-ai făcut, te-ai dezbrăcat să-l sperii sau i-ai bătut cu clopotul în geam?
– Ce să-l sperii că zbura prin cameră de m-apucaseră transpirațiile iar Laura mă suna din baie “vezi că suntem cu un etaj mai sus, hai unde ești că l-am dezbrăcat pe șurubel”
– Și?!
– Și mi-am dat seama că n-am rucsacul cu mine c-am plecat în fugă și-am scos cureaua să mă agăț de balustrada de sus. M-am urcat că ți-am zis că mă mai duc și pe la sală, dar mi-au căzut pantalonii. Și doar i-am zis la a mea să nu mi-i mai dea pe-ăia bej, că-s largi.

După cum știți, la gazetă a apărut doar o singură poză și nici aia concludentă. Restul au fost cumpărate de o atentă gazetă din Albion la câteva luni după treaba asta, chiar cu câteva zile înainte să iasă scandalul cu prafurile.

Articolul nostru, însă, n-a schimbat nimic. Doar lui nea Dicu pantalonii ăia bej.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.