Contul meu
Dar asistentele îmi spun Bogdănel. Mi-e foame şi mi-e frig.
M-am născut acum 2 zile. Eram aşa de fericit că în sfârşit, am ajuns. Am căutat-o pe mami, să îmi dea să pap şi să îmi dea căldura cu care m-a învăţat în ultimul timp.
Doar că mami nu mai e. Nici nu a vrut măcar să mă vadă. S-a urcat într-un taxi şi a plecat. Iar eu de atunci sunt singur şi sunt singurul care nu are părinţi, din tot salonul.
Din cauza asta întotdeauna primesc mâncare ultimul, dacă îşi aduce cineva aminte de mine, sunt schimbat ultimul, cu pamperşi dacă cumva a lăsat mama unui copil şi pentru mine. Dacă nu, cu cârpe vechi.
Pentru că de mine nu se interesează nici un părinte, dacă sunt hrănit, sau îmbrăcat sau dacă am dormit.
Aşa că stau în pătuţul meu şi aştept. O aştept pe mami, să se întoarcă, să mă ia în braţe şi să râdă de fericire că mă vede, să mă încălzească şi să îmi dea să pap de la sânul ei. Oamenii din jurul meu spun că mami nu se va mai întoarce niciodată. Dar eu nu cred. Nu cred că mama mea, cea care mi-a dat viaţă, ar putea să mă condamne la frig şi foame, doar pentru că exist.
Aş vrea să plâng, să chem pe cineva să mă hrănească şi să mă încălzească. Dar nu mai pot. De 2 zile plâng şi nu mai am putere. Stau doar ghemuit în pătuţ şi suspin încet. De la intrarea în salon se aude ca şi cum ar scheuna un căţel. Nu am lacrimi să plâng, dar pe obrazul meu deja au căzut lacrimi.
Mi se spune Bogdănel. Am 2 zile.
Mi-e foame şi mi-e frig…
Au trecut 11 ani de când am scris asta. Încă mă gândesc la Bogdănel.
NOU
Excelent, nu am mai avut lacrimi în ochi de ceva vreme. Nu era de ajuns ceața de afară, trebuia să o am și în ochi.
Și nu vrei tu să scrii cartea aia nici de al dreacu.
NOU
Atunci ti-as fi spus ca esti la fel de sensibil ca o adolescenta care tocmai a trait prima drama in dragoste.
11 ani si 2 copii mai tarziu, as vrea o intalnire de doar cateva minute cu animala care i-a dat nastere lui Bogdanel.
Desi aceste cazuri au in spate, de cele mai multe ori, povesti greu de imaginat, din punctul meu de vedere nimic nu justifica abandonul copiilor. Nu stiu ce inima poti avea sa lasi un pui de om atat de mic si neajutorat in “grija” unor oameni si al unui sistem care este incapabil sa aiba grija de el.
NOU
Uite cum ajung unele animale adevarul.ro/locale/ramnicu-valcea/trauma-profesoarei-si-a-abandonat-fetita-intr-o-scara-bloc-frica-sotului-nascut-masina-1_602ccead5163ec427114867f/index.html
NOU
Nu mă dă afară din casă optimismul ăsta exagerat și nu-mi stă ín fire să fiu așa, dar în cazul lui Bogdănel chiar sper ca viața grea și foarte nedreaptă să-l facă unul dintre foarte puținele cazuri care ajunge un om mare și tocmai din cauza vieții grele de până atunci ajunge ambițios și face absolut tot ce își propune și ajunge un om bun și sufletist, și îi ajută pe toți care poate doar cu gândul să nu fie nevoiți să treacă și ei prin ce a trecut el.
E tot ce mai pot crede că i se poate întâmpla bun lui Bogdănel în viața asta! Și asta nu o să i se întâmple, asta o să facă el să i se întâmple, dacă o să poată!
NOU
Parinte fiind, se rupe sufletul si imediat in minte sunt cautati vinovati care sa plateasca… dar totusi cati au infiat un copil atunci cand inca se pot reproduce fara probleme ?
NOU
in romania e borderline imposibil sa adopti
NOU
Imposibil nu. Foarte greu, aproape imposibil, da. Trebuie sa ai nervi tari si stomac de otel.
NOU
Eu dupa jumatea articolului, strig la sotie:
– Iubire, cat esti de deschisa la ideea de a adopta un copil?
– Pai in principiu as fi deschisa, dar trebuie sa discutam mai mult pe tema asta…
Intre timp eu termin de citit:
– Ah, stai… are 11 ani acum…
Intre timp
NOU
in fiecare maternitate exista minim un copil de asta, in orice moment
NOU
Eu mi-am dorit un copil al meu si unul Infiat. Inca am discutii cu sotia pe tema asta dar dupa ce obtinem cetatenia tarii in care suntem, o sa incerc sa o conving…..dupa care vedem ce ne rezerva statul roman.
NOU
Este aproape imposibil sa adopti un copil in Romania, intr-adevar. Asta daca nu vrei sa sari cu atentia… Si o spun din postura unui parinte care a reusit. Cred ca depinde foarte mult de directia la care iti depui dosarul. Acum 3 ani plecam cu sotia pe drumul asta si depuneam cererile pentru atestatul de parinti adoptatori. Am intrebat in stanga si in dreapta printre prieteni, am aflat din 2 surse ce sume se invart pentru “facilitarea” unei adoptii. Va spun, in unele cazuri si la unele directii suma se invarte la pretul unei garsoniere din Bucuresti, in orice caz are 5 cifre si e in euro. Eram decisi de la bun inceput sa nu sarim cu banul, am asteptat. Eu eram ferm convins ca vor trece cei 2 ani de valabilitate ai atestatului si va trebui reinnoit, toata lumea ne spunea asta… Am avut mare noroc (nici acum nu stim ce a fost) si totusi dupa 1 an si 2 luni a sunat telefonul, Un baietel de 4 ani jumatate plasat in asistenta la 15 minute de unde stateam noi. Totul a mers bine astfel ca acum suntem 3 oameni fericiti.
In anul ala de asteptare am vazut si lista copiilor greu adoptabili. Va spun cu mana pe inima ca ceva mai crunt nu am trait in viata mea. Am vazut vreo 200 de profiluri intr-o ora si am plans non-stop. Lista aia e dovada esecului sistemului de protectie sociala din Romania, daca mai era nevoie de asta.
Pe scurt, procesul e asa:
– atestatul il ia aproape toata lumea, daca nu chiar toata lumea. Procesul de selectie teoretic exista, practic mi s-a spus de catre un asistent social care se ocupa cu dosarele ca cine este el sa decida pentru cineva daca poate fi parinte sau nu. Intr-adevar e un singur caz, dar cred ca trebuie sa fie ceva foarte grav sa nu se obtina atestatul…
– aproape toti copiii din sistem sunt incadrati intr-o grupa de handicap chiar daca nu ar trebui. Treaba asta se intampla pentru ca asistentii maternali obtin beneficii daca copilul e incadrat. De aceea daca in procesul de atestare alegi fara handicap sunt sanse mari sa astepti multi ani. Noi am ales handicap usor si recuperabil, ceea ce cred ca ne-a ajutat.
– tocmai din chestia cu gradul de handicap, profilele copiilor (lucru pe care il vezi prima oara) produc temeri pentru majoritatea parintilor pentru ca se axeaza in principiu pe probleme. Daca sunt chestii minore si recuperabile parerea mea e ca trebuie mers mai departe cu o prima vizita. Parerea unui doctor pediatru sau generalist macar e de ajutor intotdeauna.
– tot procesul de la prima vizita dureaza mult. Daca cele minim 3 luni de vizite le inteleg pentru a se crea o legatura, nu inteleg viteza cu care se misca procesele pentru ca sunt 2 la mijloc: incredintarea in vederii adoptiei pe o perioada de 90 de zile si apoi incredintarea efectiva a adoptiei. Infatisarea dureaza putin, 10 minute, totul bine, apoi stai si astepti deciziile alea pana la Sfantul Asteapta.
– si mai mult dureaza tot procesul ca un copil sa fie declarat adoptabil. Cautat rude pana la gradul IV pentru a-si da acordul, daca cineva nu e gasit sau nu raspunde se asteapta cel putin 1 an si tot asa. De aceea in Romania e aproape imposibil sa adopti un copilas sub 2 ani teoretic. Practic din ce am vazut in sistem, eu as spune chiar sub 3 ani jumatate. Stiu ca se tot lucreaza la modificarea legii, dar asta se tot intampla de vreo 3 ani de cand ne-am apucat noi.
TLDR: poti sa adopti in Romania. trebuie doar sa ai rabdare si noroc sa fie scurt. Sau bani 🙁 Si sa fii pregatit sa treci peste multe frustrati. Pacat pentru atatia copii care ar putea avea o sansa in plus.
NOU
@AdrianM Cred ca intradevar depinde de judetul in care iti depui dosarul. Eu am adoptat un baietel de 1 an si 3 luni, care acum are 5 ani si 7 luni.Tot procesul, pana la incredintare, a durat cam un an si 3 luni, Poate am avut noroc, dar nu sunt singurul, doar eu cunosc cel putin 5 cupluri in orasul meu care au adoptat tot asa, copii intre 1 si 2 ani, cel mai mic fiind o fetita care avea 8 luni la data incerdintarii in vederea adoptiei. Plus alte cupluri, mult mai multe, cu copii mai mari. Si vb de exemple pe care le stiu personal, oameni cu care ne intalneam des inainte de pandemie, am pus si bazele unei asociatii, incercam sa obisnuim de mici copiii cu ideea ca sunt adoptati. Si de cand am adoptat noi am inteles ca s a mai simplificat legislatia, cel putin din punctul de vedere al cautarii rudelor, astfel copii devenind adoptabili de la varste mai mici. Deci experintele pot fi de mai multe feluri, mai bune, mai rele. Sper doar ca lucrurile se misca inspre bine. Sunt foarte multe cupluri care doresc sa adopte, si vb de oameni care au obtinut certificatele de parinti adoptatori nu de cei care vin cu texte de genu.. ” as vrea si eu sa adopt dar stiu sigur ca nu se poate” si se opresc aici.
NOU
@M,
Ma bucur sa aud de astfel de cazuri, si da, cred ca depinde foarte mult de judet si de oamenii din directia respectiva. Ca si mentiune, experienta mea e dintr-un sector din Bucuresti si cam toate povestile auzite sunt tot la nivelul Bucurestiului.
Cu legislatia modificata erau discutii inca din 2018, au fost propuneri care nu au fost adoptate astfel ca stiu sigur ca la sfarsitul lui 2020 legislatia era aceasi. Acum vreo 3 luni au fost iar discutii despre modificare insa sincer sa fiu nu mai stiu exact stadiul lor, daca pana la urma au fost sau nu adoptate.
NOU
de 26 de ani și eu pățesc la fel. eram 3mămici în salon. cu fetițe. una dintre noi avea 18 ani și o poveste de viață tristă. cel puțin așa povestea. nu voia copilul. deși stătea cu el în salon refuza să îl privească sau să-l hrănească. o fetiță frumoasă și sănătoasă și mâncăcioasă. golea un biberon când i se aducea așa … cu disperare. plăngea de foame de ți se rupea sufletul și mami nimic, nimic. nu și nu. nu voia copilul și pace. n-au înduplecat-o nici lacrimi, nici rugăminți, nimic, nimic. în fnal o doamnă doctor i-a făcut propunerea s-o dea spre infiere. avea doamna doctor pe cineva care voia ca certificatul de naștere să fie făcut direct pe numele lor. nu știu ce s-a întâmplat. așa că de 26 de ani, la o anume dată mă gândesc la Maria.
NOU
Uff daca am avea amintiri din perioadele respective… dar asa pentru unii raman niste traume fara nume si fara chip, care-i chinuie si sunt acolo si nu prea scapa de ele 🙁
Mirosul mamei, gustul sanului, perceptii tactile, apropierea fizica si senzatia de confort.. cum si cu ce le mai inlocuiesti ?
NOU
Ai rupt gardul “mosule”, ai reusit sa rupi ceva in mine.Scrie dracu aceea carte si eu iti cumpar 100 de exemplare. Le fac cadou. Merita.
NOU
Uite cum iti vine sa-ti bagi tot ce ai mai tare si noduros in ea de viata ca tare nedreapta este.
Mi-a dat damage textul asta, jur.
:((
NOU
Trist, Desi nu aveam chef de lacrimi la ora asta….cand e vb de copii nu ma pot abtine
NOU
Oare nu avem printre noi persoane care ne pot ajuta sa vedem unde e si ce face acel baiat?! Just saying..ar fi ceva
NOU
la dracu ce sa mai si comentezi la o astfel de postare.
A mea are doar 7 ani si deja ti-ar umple zile cu povestile ei de viata alaturi de mami si tati.
Ma gandesc ca Bogdanel la 11 ani deja e selectiv si ti-ar povesti numai cele care au legatura cu modul in care te cunoaste. Si tot te-ar umple de emotie cum poate el sa picteze din vorbe in ce mod si-a umplut viata cu amintiri.
NOU
@cetin n-am mai comebat
NOU
Era un vers Baniciu ceva adresat babei cloanța și mumei pădurii, sa nu uitați v-ați fost femei candva! Valabil pentru asistentele acre din spitalele de stat, unele, culmea, cu copii. Ce feminitate, ce gingășie, sari cu plicul, pila, stai încovoiat, prostule!
NOU
@cetin n-am mai comentat de mult: hate you!
NOU
sorry…
NOU
@cetin acum 20 si ceva de ani (n-aveam buletin) ma gandem… Wtf.. avort, ce e aia… Nu e nimic…
10 ani mai târziu imi doream o familie.
20 de ani mai târziu (aka ieri, pe seară) stateam cu teroristul (are vreo 3 ani) și ne uitam la desene… Ceva cu mistere… Incercam sa ii suflu soluția fara sa dau spoilere. S-a făcut liană pe mana mea.
Azi (re)citesc textul. O parte din mine plânge, cealaltă te urăște.
Înlocuiește, te rog, textele de hatereala cu povești (desi nu e doar o poveste) ca astea. Vei face mult bine… Sper.
NOU
Caz real, o angajată cumpără pampers din banii ei pentru un amarat abandonat în spital. Îl mai ia pe copil în brațe, ăla fericit. Un monstru de asistență zice:nu îl luă în brațe că-l obișnuiești!
NOU
Articolu’ mi-a adus lacrimi in ochi, da’ si comentariul asta….unii oameni sunt sub animale, mult. 🙁
NOU
Deși textul provoacă tristețe, eu sunt bucuros că Bogdan a crescut (sper) cu alți părinți, sau chiar singur.
Eu am fost un copil nedorit, maica-mea a luat bataie cand era insarcinata, poate poate pierde sarcina. Copil fiind, am luat bătaie still MMA de la ambii parinti, plus ocazionalii unchi, veri, etc. La 12 ani am fugit de acasa, crezand ca scap. M-a adus Politia acasa, n-au vrut sa ma creada ca sunt maltratat (anii 90), iar bataia ce a urmat m-a lasat fara vedere la ochiul stang.
Am scapat de abia la 16 ani, am terminat liceul, am facut facultatea si am plecat din tara. Acum sunt bine.
Asa ca, nu va grabiti sa plangeti pentru Bogdan. Poate asta a fost sansa lui la o viata mai buna. Eu il invidiez!
NOU
Mă bucur că ai reușit! Îmi pare rau pentru ochiul tău stâng totuși.
NOU
statul care lasa niste oameni sa distruga vederea unui copil, fara a pati nimic, merita sa arda din temelii
NOU
Era mai bine sa pui doar articolul cu bautura pt ziua de azi,dar dupa ce am citit asta,o sa beau ceva in seara asta.
Ca tata de copil,nu pot sa nu ii judec pe cei care abandoneaza,din pacate poate nu e nimeni sa ii indrume,in mod sigur multi vor regreta,la fel cum nu pot sa le spun decat bravo celor ce adopta(eu unul nu as putea sa o fac).
Dar povestea e trista,si se intampla prea frecvent,si trebuie multi ani si multi bani,pe langa educatie,sa reducem flagelul.si din pacate nu vad ameliorari…
NOU
Tocmai mi-a trimis un prieten asta… www.facebook.com/funnydirt/posts/334489028347654