Sunt cel mai ghinionist om pe care îl cunosc, când e vorba de mâncare. Când eram mic, castronul cu ciorbă în care alegea să se sinucidă o muscă era, întotdeauna, al meu. Dacă era vreun gunoi prin alimentele cumpărate din magazinele care construiau socialismul, îl găseam tot timpul în mâncarea mea. CIne a băut noaptea din sticla de lapte umplută cu apă din frigider, sticlă în care se îneca un gândac de ăla de bucătărie ultra mega scârbos, care a început să se zbată în gura mea?

În armată a fost la fel. Mâncare de fasole? Imposibil să nu găsesc gândaci în ea, gândaci încastrați în fasole sau, de ce nu, viermi. Orez? Am găsit în farfuria mea un viermoi cât china comunistă. Ghiveci la borcan cu șoarece în el? Absolut, unul la domnul.
Chestia asta s-a transmis, fatidic, de-a lungul timpului, cam peste tot. Sunt cel care a găsit ditamai bucata de plastic într-un mic de Cocoșatu, să nu uităm. Sau cel ce a găsit un gândac embeduit într-o bucată de carne la Cora. Cel căruia, la o shaormărie nemțească, i s-a spart un ou pe plită în față, iar oul era, de fapt, un pui care mai avea puțin și ecloza.

De asta sunt incredibil de mofturos și scârbos la mâncare, nu suport să văd sau să ating chestii care mie mi se par scârboase, nu mănânc creveți, languste sau alte fructe de mare, nu suport șorici, organe, nu mănânc pielea animalelor, nu mănânc lucruri gătite de oameni pe care nu îi cunosc foarte bine, evident, în afara restaurantelor.

Așa și acum. Eram zilele trecute la o cafenea pe care nu vreau să o menționez, pentru că nu cred că există vină aici. Îmi comand micul dejun din imagine, ouă Benedict cu crostini prosciuto și rucola. Bun de nu se poate și presărat cu semințele alea negre, nu știu ce erau. La 1 minut după ce am început să mănânc, din farfurie a coborât un gândăcel negru și mic, IDENTIC cu semințele alea de pe ou. Probabil venea din rucola. L-am privit cum se duce în zare, l-am ajutat să se care cu un bobârnac, mi-am învins sila și am mâncat totul, fără să mă mai uit după nimic.

Bine, nu am mâncat rucola, am vrut să limitez pagubele.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.