În căutarea tatuajului Iban: Anul Nou printre Ibanezi

Citiți și părțile anterioare 1, 2, 3

Mă trezesc în jur de 7, fac câteva exerciţii fizice, iau micul dejun cu pastorul Arifin şi mă duc să îmi fac bagajul. Jojo mă anunţă că întârzie puţin, aşa că după ce termin de împachetat mă apuc de citit o carte pe care am adus-o cu mine – “Scaramouche” de Rafael Sabatini. Vedeam cartea asta mereu la tatăl meu în bibliotecă, însă am tot evitat să o citesc, nu ştiu de ce.
După vreo două ore vine Jojo să mă ia. Îmi iau rămas-bun de la pastori, mergem să luăm prânzul la Jojo, apoi plecăm.
Trecem podul peste Kapuas, punem benzină – 3 litri, 21.000 rupii şi ne oprim la un minimarket unde lucrase Jojo. După ce îşi cumpără câte ceva observ că deja este ora 14.00. Pornim la drum. După câţiva kilometri de asfalt, ajungem pe drumul de pietriş care devine normalitate. Facem primul popas după aproximativ două ore. Ne oprim pe un deal şi observ că ladang-ul local (teren neirigat pe care este plantat orez) seamănă cu împrejurimile satului Stejari, satul bunicii mele. Jojo fumează. bem puţină apă şi pornim din nou spre Lanjak.

Oprim să mâncăm la Mataso, la 90 şi ceva de km de Putussibau, apoi ne continuăm drumul. Singurul lucru frumos pe acest drum este priveliştea către lacul Sentarum văzută de pe un deal din apropierea Lanjakului. Aici fac prima poză din această călători – Jojo, Honda lui şi lacul.

Pe la 6 ajungem în Lanjak, unde cerem indicaţii despre drumul către Enteuhbuluh. După vreo 30 de minute ajungem la o casă tip vagon (longhouse) numită Kelawik în care stau 28 de familii. Mergem să-l salutăm pe kades (kepala desa – conducătorul satului) după care suntem invitaţi înăuntru. Oamenii se adună în jurul nostru curioşi, dar îmi lasă impresia că au şi un soi de teamă. Jojo le spune că am venit să ne arătăm respectul faţă de Bapak Kades şi cerem permisiunea să mergem mai departe în satul următor. Kepala adat, cel ce păstrează tradiţiile satului, care uneori are putere mai mare decât kades, ne-a explicat că au loc nişte ceremonii în Keluin şi că dacă ajungem prea târziu, adică după apus, cel mai bine ar fi să nu mergem mai departe către Enteuhbuluh, ci să rămânem în Keluin. Satele pe care le-am menţionat sunt case tip longhouse Ibaneze şi fac parte din satul Mensiau.

Mergem la Keluin, unde găsim o casă mai mică, care adăposteşte doar 12 familii. Este deja întuneric. Suntem primiţi la fel ca în satul dinainte. Jojo le spune că nu sunt reporter, ci doar vreau să învăţ despre Ibanezi. Oamenii mă privesc altfel acum şi nu mai sunt atât de distanţi.

Aici se bea tuak – băutură alcoolică făcută din palmier, drojdie şi zahăr, o băutură care este populară în unele părţi ale Indoneziei, cum ar fi Sumatra, Sulawesi şi Borneo. E o băutură populară printre ibanezi. Dacă începi să bei trebuie să continui până se termină rezervele – chestie care se întâmplă rar – sau până cad toţi laţi – adică 90% din cazuri. Singurele moduri în care poţi refuza să bei este ca la început să atingi paharul sau să spui că eşti musulman şi să atingi paharul. Tribul Dayak consideră că refuzul mâncării sau băuturii va supăra spiritele și că acest lucru va aduce ghinion atât gazdei, cât și celui care refuză. Așadar, prin atingerea paharului este acceptată băutura în mod simbolic și nu trebuie neapărat consumată.
De data aceasta nu știam obiceiurile, prin urmare am reușit să fiu foarte nepoliticos refuzând să continui să beau și petrecând noaptea în Keluin. Uitându-mă în urmă realizez că am fost foarte norocoși. Nu numai că Ibanii din Keluin nu s-au supărat, dar au și adunat pentru noi toată benzina pe care au avut-o. Au golit rezervoarele a cinci motociclete și ne-au adus toată rezerva lor de benzină, după care kades și-a chemat fiul și i-a spus să ne ducă cu barca până la Enteuhbuluh. Jojo și-a lăsat motocicleta și căștile acolo unde erau parcate și celelalte.

Fiul kades-ului montează un motor Yamaha pe o barcă lungă de vreo 4-5 metri care nu pare prea stabilă. Toată lumea râde de mine când încerc să urc în barca care se clatină, așa cum încă se râde de mine că am dificultăți în a urca scările longhouse-urilor – scări care sunt de fapt niște pari din lemn sculptați. Ce să fac… sunt un bule. De data asta stau în mijloc, Jojo în față, iar cel ce conduce barca stă în spate, în picioare(!!). Misiunea mea e simplă: golesc barca de apă cu o farfurie de metal, pe măsură ce se umple.

În jurul nostru e plin de insecte care vin la lumina lanternei, e întuneric, apa râului curge cu viteză, barca se umple cu apă într-un ritm constant. Devin din ce în ce mai tensionat la gândul că voi cădea din barcă. ne îndreptăm către cel mai îndepărtat sat Iban.

După o eternitate de mers oprim undeva unde se vede un drum de beton lat de 1,5 m. Bănuiesc că nu am ajuns încă, pentru că ”drum de beton” și ”cel mai îndepărtat sat” nu prea se potrivesc. Abia reușesc să cobor din barca care se clatină din ce în ce mai tare, sub privirile și în râsetele tuturor. După ce cobor văd că am de urcat și niște scări tradiționale, ceea ce mă face să fiu și mai stresat. În momentul în care alunec și calc în apă (care nu e nici măcar până la genunchi) râsul din jur atinge noi dimensiuni. Când ajung într-un final pe țărm, mă contrazic puțin cu Jojo în legătură cu cât ar trebui să plătesc pentru drum, întrucât nu am negociat înainte. Plătesc 50.000 rupii. Omul cu barca pare ușor dezamăgit. Probabil pentru faptul că s-a creat un mit despre albii care călătoresc în zone atât de izolate cum că toți ar fi bogați, creduli, nu pot mânca picant și aruncă cu bani în jurul lor.

Cel ce ne-a adus cu barca și-a legat perahu (barcă în indoneziană) și ne ghidează mai departe. Ajungem la o casă care, din fericire, are scări normale. Stăm în spatele ghidului nostru, spunem Permisi (cerem permisiunea să intrăm) și mergem în casă. Se adună vreo 10 oameni în jurul nostru și o grămadă de copii. Suntem invitați să stăm pe tikar (o carpetă tradițională) și facem cunoștință. Aici kades este o femeie. Nu îi știu numele pentru că toată lumea i se adresează cu Ibu Kades – adică doamna conducătoare a satului.

Jojo cere permisiunea ca noi să stăm câteva zile cu ei pentru a învăța despre cultura și tradițiile Ibanilor. Ne sunt oferite prăjiturele și tuak, apoi facem cunoștință cu copiii și ginerele lui Ibu Kades. Aflăm că ginerele ei este fiul kadesului din Keluin. Ni se prezintă ca fiind ”abang” – termen generic pentru frate mai mare.
Abang ne arată casa. Eu și Jojo vom sta în al doilea dormitor, lângă bucătărie. Se face târziu. Ibu Kades și copiii dorm deja. Noi facem duș și adormim imediat.

La cinci suntem treziți de zgomote infernale – parcă e o competiție între cocoși și copii. Noaptea a trecut foarte repede. Merg cu Jojo la bucătărie, unde Ibu Kades și fiica ei deja fac mâncare și cafea. În curând toată lumea e trează și bucătăria se umple de copii care aleargă și țipă. Vorbind încep să învăț primele expresii ibaneze și toată lumea pare mulțumită de asta. ”Nemu Iban?”(vorbești ibaneză?) ”Mimit”(puțin).

Răsare în sfârșit soareale și micul dejun este gata – orez alb, castraveți fierți și pește sărat uscat. Mâncăm pe podea, cu mâinile. Observ că bărbații familiei se servesc în ordinea vârstei, începând de la Abang. Femeile mănâncă ultimele. Observ că sosul chilli e foarte bun, iar orezul are un gust diferit față de ce sunt eu obișnuit. Ladang este orezul din Borneo – se cultivă uscat. Sawah este orezul ud – cultivat cu apă din abundență și folosit în Jawa, Bali și Sumatra.

Este 30 decembrie și majoritatea copiilor tribului care erau plecați la școală sau muncă se întorc acasă. Toți aduc daruri. Fiul cel mare al lui ibu Kades aduce o țestoasă mare de apă. Prima dată când văd una așa mare. Nu se întâmplă mare lucru. Oamenii stau și lenevesc pe saltele de bambus și beau tuak. Pentru mine este bine că le ascult poveștile și mai învăț câteva cuvinte ibaneze. Timpuk zboară foarte repede. După prânz dormim până la 15:00, apoi ne continuăm ziua cu tuak, cafea și kretek.

Deja mi-am notat vreo 100 de cuvinte noi în carnețelul meu și câteva povești. Una e destul de interesantă – Ibanii erau rivali cu triburile Dayak. Atacurile asupra triburilor Dayak au fost povestite din generație în generație. Un bătrân povestește că în anii ‘60 s-a luptat cu chinezii. După ce povestește o vreme îmi dau seama că vorbea despre chinezii comuniști, nu despre cei care s-au stabilizat în sud estul Asiei de generații întregi. Aparent China comunistă trimitea trupe incognito în zonă. Kakek, care înseamnă bunic în indoneziană, ne spune cum ajungeau în junglă zvourile despre invazia chineză, de la ibanezii din Malaysia și că britanicii recrutau ibanezi pentru a forma trupe de gherilă care să lupte cu invadatorii. Pe scurt, bătrânul povestea că la 20 și ceva de ani și-a părăsit satul pentru a se alătura trupelor din Sarawak. Felul în care povestește este neobișnuit pentru mine. Personajul central, eroul, nu este el, ci ibanezii ca un întreg.

Nu am putut nota și înțelege toate detaliile. Majoritatea ibanezilor care au peste 60 de ani vorbesc o combinație de ibaneză și indoneziană. Nici măcar Jojo nu înțelegea tot, dar eu… După ce a terminat de povestit ne-a arătat tatuajele lui ibaneze pe care și le făcuse în timpul acelei expediții. Mi-a spus că pe timpul nopților, ibanezii se tatuau unul pe celălalt la lumina lumânării.

Se face noapte și Ibu Kades își trimite fiica să ne cheme la cină. Cât timp am băut și am vorbit, cineva din sat a vânat un porc care a fost împărțit în mod egal tuturor. Mai târziu aflu că există 3 etnii în Kalimantan: pe coastă majoritatea sunt Indonezieni de două feluri – unii născuți aici, alții aduși de guvern prin programul de transimigrare, alții sunt javanezi, sundanezi, madurese și minang, iar ceilalți sunt comunități chineze – numiți peranakan, stabiliți aici de secole.
În păduri stau Dayakii. Din cauza defrișărilor aceștia au fost forțați să se mute mai adânc în pădure sau să se alăture altor sate.

După cină ne-am dus la somn. Cei patru litri de apă și ceai pe care le-am băut în timpul zilei sunt insuficiente pentru a ne ține corpul hidratat, iar tuakul mi-a provocat o ușoară durere de cap.

Din păcate, aici se termină relatarea lui Cătălin. Am ultimul filmuleț cu el, completând tatuajul.

[fbvideo link=”https://www.facebook.com/zearhi/videos/1436030486514870/” width=”650″ height=”400″ onlyvideo=”1″]

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.