Când ești foarte tânăr, ai o relație extrem de laxă cu moartea. Tu nu o bagi în seamă și nici ea pe tine. Undeva, secret, în adâncuri, știi că tu vei trăi pentru totdeauna și nu vei muri. Moartea celor din jur, dacă nu sunt din familie, te afectează cam la nivelul la care te-ar afecta căderea unei înghețate pe asfalt, într-o zi caldă de vară. Sau poate nici atât.

După ce treci de un anumit prag psihologic și după ce încep să apară inerentele boli cronice, începi să realizezi mai ușor care este rolul morții în peisaj și care e, de fapt, imortalitatea ta. Încep să te impresioneze morțile din vecini, când auzi că a murit cutare actor/vedetă, simți, așa, o compasiune ciudată, cauți motivele morții și ce diagnostic, eventual răsufli ușurat că nu te știi cu nimic din zona aia.

Poate niciuna din morțile celebre ale ultimilor ani nu m-a afectat atât precum m-a afectat moartea lui Cristian Țopescu. Bine, afectat e prea mult, nu îmi e familie sau apropiat, dar am simțit ceva în sinele meu, aflând că s-a stins.

Pentru că omul acesta…omul acesta a fost vocea care mi-a definit copilăria. În acele vremuri nu puteai auzi, la televizor, decât 3 lucruri. Desenele animate, vocile Marianei Zaharescu și a Sandei Țăranu la Teleenciclopedia și emisiunile sportive.

Norocul nostru, al celor ce am trăit atunci, a fost că distinșii comuniști aflați la putere proslăveau orice realizare sportivă externă a româniei, indiferent cât ar fi fost de mică. Coreea de Nord a estului, ceva de genul. (La școală am învățat că suntem economie dezvoltată, nu în curs de dezvoltare, de aceea mișcarea sportivă este atât de bine reprezentată în lume)

Și toate aceste evenimente sportive erau comentate și prezentate de Cristian Țopescu. Omul care știa să comenteze un meci de fotbal la nivelul unui film dramatic. Dar asta era înainte de apariția “maestrului” Ioanițoaia și a mahalalei aduse de el în zonă.

Țopescu era divin. O cultură imensă, un bagaj informațional senzațional și o vizibilă pregătire a transmisiunii, cu informații din absolut toate locurile și lucrurile care ar fi putut interesa spectatorul. În plus, avea o cunoaștere în amănunțime a sportivilor despre care vorbea, ceea ce îi facilita relatări veridice, legate cu amintiri și întâmplări din viața lor.

Citesc ce scriu și mi se pare fad. Mi-e imposibil să redau felul în care mă simțeam când priveam un meci sau când vedeam gimnastică și tenis. Nu am cum să explic o emoție, un fior, o reminiscență dintr=un trecut urât, dar care avea, și cu ajutorul lui Cristian Țopescu, scurte străluciri.

Adio, domnul Țopescu. Ați fost o voce și un om. Complementari.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.