3 – 5 – 2 – ul marilor fotbalişti români care nu au prins niciun minut la Mondiale

Bucureşti, 27 iunie 2018 – La 100 de ani de România şi 96 de ani de când avem o echipă naţională de fotbal, dar şi în plin Campionat Mondial de Fotbal pe care România l-a ratat de cinci ediţii încoace, profesioniştii mingii Helmut Duckadam, Radu Parschivescu şi Valentin Moraru au dezbătut pe terasa Promenada începuturile României la Mondiale şi aspectele mai puţin cunoscute ale fiecărui turneu. Evenimentul face parte din seria de dezbateri organizate de Promenada Mall și dedicate Centenarului Marii Unirii, Centennial Talks.

Un 3-5-2 format din foști mari fotbalişti care nu au prins niciun minut de Mondial, dar care ar fi putut aduce României rezultate frumoase, ar fi format, după părerea vorbitorilor din: Helmut Duckadam, Cosmin Contra, Costică Ştefănescu, Cristian Chivu, Tudorel Stoica, Ladislau Bölöni, Ilie Balaci, Anghel Iordănescu, Marcel Răducanu, Radion Cămătaru, Adrian Mutu. Este vorba despre jucătorii de club din perioada 1970 şi 1990, în care România nu a fost prezentă la Mondiale. „Lipsind 20 de ani de la Cupa Mondială, între 1970 şi 1990, vorbim de una sau două generaţii de fotbalişi de la cluburi care nu au jucat. Îl avem pe Duckadam în poartă, echipa Craiovei cu Ştefănescu, Balaci, Donose, toţi, practic, apoi echipa Dinamo din anii 80 şi o parte din Steaua”, a declarat Radu Paraschivescu.

Cum și-a început Duckadam cariera în fotbal

„Am început fotbalul la echipa din comună unde m-au văzut mai înalt decât colegii mei şi mi-au zis să stau în poartă. Aveam talent, aveam fizicul potrivit, dar eram puturos. Şi atunci de ce să mă fac fundaş să alerg pe tot terenul?!”

Top cinci portari preferaţi de Helmut Duckadam

Întrebat de portarii preferaţi, dintre: René Higuita, Oliver Kahn, Gianluigi Buffon, Iker Cassilas, Dino Zoff, Jean Marie Pfaff, Sepp Maier, Edwin van der Sar, Claudio Taffarel, Sergio Goycochea, singurul fotbalist român  intrat în Cartea Recordurilor a declarat: „Îmi plac portarii constanţi şi serioşi. Aleg: Oliver Kahn, Dino Zoff, Sepp Maier, Edwin van der Sar, Gianluigi Buffon.”

Cine câştigă Campionatul Mondial de Fotbal Rusia 2018

„Germania e imprevizibilă, dar, indiferent de situaţie, e în top 4. Pornesc greu, dar au jucători valoroşi. Sunte echipe bune: Columbia, Portugalia, Anglia. Vom vedea!”, a declarat Duckadam.

Cronica Mondialelor din 1930 până astăzi

În 1930, România e prima ţară europeană care îşi înscrie echipa naţională la Campionatul Mondial de Fotbal, organizat la Montevideo, în Uruguay. Două perechi de state vecine, România şi Iugoslavia plus Franţa şi Belgia, sunt, astfel, singurele patru ţări europene dintr-un total de 13 care participă de pe continentul european la Mondial. Regele Carol al II-lea se implică direct în selecţia lotului şi intervine pe lângă angajatorii acestora să le dea concediu fără plată. Tot de acest mondial se leagă cel mai rapid gol înscris de naţională, în primul minut de joc cu Peru. România e eliminată însă de Uruguay cu scorul de 4-0.  Drumul durează două săptămâni şi două zile şi este cea mai lungă deplasaredin istoria naţionalei. Finala se joacă între Argentina şi Uruguay , aceasta din urmă ieşind câştigătoare cu 4-2, însă Argentina dă golgheterul ediţiei, pe Guillermo Stábile.

În 1934, mondialul se joacă în Italia lui Mussolini, care foloseşte contextul pentru a-şi promova doctrina politică, model urmat şi de Hitler în 1936 la Jocurile Olimpice de la Berlin. România pierde în optimile de finală în  faţa celei care avea să ajungă vicecampionă, echipa Cehoslovaciei.

Mondialul din 1938 se jocă în Franţa şi suntem eliminaţi de Cuba. Eşecul României din  ‘38 este legat de numele lui Cibi Braun, primul antrenor al echipelor de club Steaua şi Dinamo. Mussolini le ordonă jucătorilor „Învingeţi sau muriţi”, iar Italia preia îndemnul şi învinge Ungaria cu 4-2 în finală. În acelaşi timp, Austria, deşi se calificase, este anexată de Germania şi nu mai poate participa. „Mozartul fotbalului”,Matthias Sindelar, unul dintre cei mai buni jucători ai Austriei, se sinucide (după unele versiuni, este ucis), condiţiile morţii lui fiind controversate.

Din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, Campionatul Mondial ia o pauză până în 1950, când se înscriu din nou doar 13 echipe, la fel ca la ediţia inaugurală. Brazilia e singura ţară care se oferă să organizeze Campionatul. Anglia, care nu era înscrisă şi nici nu recunoştea FIFA, participă pentru prima dată, dar pierde în faţa SUA şi a Spaniei. „Încă de atunci englezii aveau teoria „plouă pe Canal, continentul e izolat”, descrie Radu Paraschivescu aroganţa britanică la adresa sportului pe care ei înşişi îl inventaseră. Brazilia, căreia îi era suficient un egal pentru a câştiga, pierde în faţa Uruguayului, având  220.000 de spectatori pe faimosul Maracanã, un record de participare la un meci. Înfrângerea Braziliei e denumită ulterior Maracanazo, iar deznodamantul reprezintă o grea lovitură pentru Brazilia, care nu luase în calcul eşecul.

În 1954 Mondialul este găzduit de Elveţia, iar România nu se califică nici acum. Finala e jucată de RFG şi Ungaria, două echipe care se întâlniseră şi în grupe într-un meci încheiat cu 8-3 pentru Ungaria. Ungaria avea obiceiul de a marca de două ori în primul sfert de oră, însă pierde finala cu 3-2. Turcia ajunge să participe după trei egaluri, dar prin tragere la sorţi.

Suedia 1958 aduce în atenţia publicului o primă mare echipă a Braziliei, dar şi pe Pelé, care marchează de două ori în finala disputată cu Suedia şi câştigată cu scorul de 5-2. Este campionatul cu cele mai multe goluri şi care-l scoate la rampă pe golgheterul neegalat până astăzi, Juste Fontaine, cu 13 goluri înscrise în 6 meciuri. Se remarcă, de asemenea, fotbalişti ca Zagallo, Didi, Vavá și Garrincha.

În 1962 turneul final merge în Chile, unde se remarcă echipa Cehoslovaciei, care ajunge în finală în faţa unei echipe a Braziliei fără Pelé, accidentat din faza grupelor. Brazilia câştigă al doilea trofeu cu scorul de 3-1. Turneul final este însă considerat inoportun, având în vedere faptul că e organizat după un mare cutremur. Istoria se va repeta întocmai în 1986, la Cupa Mondială din Mexic. România nu este prezentă nici acum, fiindu-i interzisă participarea la preliminarii de conducerea partidului, în urma mai multor eşecuri.

Anglia, 1966, e primul turneu televizat, care însă nu se vede şi în România. Vedetă a fost arbitrul de tuşă Tofiq Bahramov, care a contribuit la validarea unui gol inexisten în favoarea Angliei, în finala jucată cu RFG şi câştigată cu 4-2.

În Mexic, în 1970, România reintră pe teren, pentru prima dată după al Doilea Război Mondial. Apare acum aşa-numita „generaţie de la Guadalajara”. De turneul din 1970 se leagă însă marea controversă a neparticipării lui Nicolae Dobrin. Deşi selecţionerul Angelo Niculescu vorbeşte într-unul dintre ultimele sale interviuri de lipsa de tonus a marelui jucător, poveştile din spatele scenei indică o coaliţie dinamovistă care îl ţine pe Dobrin departe de teren, în pofida şansei unice a naţionalei de a juca cu campiona mondială (Anglia), vicecampiona mondială (Cehoslovacia) şi viitoarea campioană mondială (Brazilia). În finală, Brazilia învinge Italia cu 4 -1. 

Turneul final din 1974 este găzduit de RFG. Cele două Germanii se întâlnesc în grupe. Capitalismul se lasă învins strategic de comunism. RDG învinge cu 1-0, însă pierde apoi două meciuri şi e eliminată. RFG, în schimb, joacă finală cu Olanda, o echipă entuziasmantă, şi câştigă cu 2-1. „Olanda este echipa lui Johann Cruyff, a dezordinii absolute şi a rigorii în dezordine, un lucru foarte greu de realizat. Echipa joacă având numere ciudate pe tricouri (portarul Jan Jongbloed are numărul 8), şi depinde ombilical de Johan Cruyff, care dă semnalul retragerii într-o finală în care marchează înainte ca RFG să pună piciorul pe minge”, comentează Radu Paraschivescu finala Mondialului din 1974.

În Argentina, în 1978, România nu participă, după ce pierde calificarea cu scorul de 4-6 în faţa Iugoslaviei, la Bucureşti, într-unul dintre cele mai stranii meciuri ale naţionalei. Pierderea calificării survine, paradoxal, după două prime meciuri câştigate cu Spania şi Iugoslavia, care dau încredere României că va fi la turneul final şi determină achiziţionarea din timp a drepturilor de transmisie. Campionatul a putut fi văzut fără România însă, iar finala, cu un decalaj de două ore, după ce, la primul meci al Argentinei cu Ungaria, câţiva suporteri maghiari afişează un panou cu mesajul „Ardealul e unguresc”. Cenzura blurează imaginea, dar finala e mai întâi analizată şi abia apoi transmisă. Finala e însă contestată de brazilieni după ce ţara organizatoare programează meciul propriu cu Peru după Brazilia–Polonia. Momentul e legat de „trenul grâului” care circulă între Argentina şi Peru ca răsplată pentru cedarea fără luptă a meciului direct cu 6-0 (în Peru era foamete). Fiindcă turneul final se desfăşoară într-o ţară aflată sub un regim militar autoritarist, Cruyff boicoteză prin neparticipare, conform poveştii oficiale. Povestea mai puţin cunoscută din spate este aceea că olandezul este constrâns să nu participe, familia fiindu-i ameninţată şi chiar supusă unei tentative de răpire.

Mondialul spaniol din 1982 din nou găseşte Naţionala necalificată după un meci prost cu Elveţia la Bucureşti (scor 1-2). „E o ediţie pitorească. Marea poveste a acestui turneu e semifinala dintre RFG şi Franţa, în care portarul Schumacher e cât pe-aci să-l ucidă Batistton, iar arbitrul dictează aut de poartă”, comentează Radu Paraschivescu.

„În 1982 apare Maradona care nu impresionează, deşi era aşteptat să devină următoarea vedetă şi deja începuseră comparaţiile cu Pelé”, relatează Valentin Moraru. Totdată apare echipa Braziliei care rămâne în istorie cu renumele „de a nu fi luat niciun trofeu, dar de a fi câştigat o lume”. Linia de mijloc formată din Cerrezo, Falcao, Zico şi Socrates practică un fotbal estetic imposibil de imaginat astăzi.

1986 e turneul în care Maradona înscrie contestatul gol cu „mâna lui Dumnezeu”, dar şi golul secolului, după ce driblează trei sferturi din echipa Angliei (sfertul de finală Argentina-Anglia 2-1). Finala e disputată între Argentina şi RFG şi încheiată cu scorul de 3-2 pentru sud-americani.

„La orice echipă cât de cât bunicică ar fi jucat Maradona acea echipă ar fi câştigat” – Radu Paraschivescu

Ar fi prins Duckadam naţionala dacă nu s-ar fi accidentat?

„Cu siguranţă aş fi jucat la Mondialul din 1990, având în vedere titlul primit în 1986 din partea Gazetei Sporturilor şi faptul că aveam o formă fizică şi o încredere în mine fantastice. Eram la 27 ani, vârsta ideală pentru un portar. Am avut, însă, ghinion. Visul meu nu a fost neapărat să particip la un Campionat Mondial, ci să joc într-un campionat cum era cel al Germaniei sau al Angliei. Ieşeam destul de bine pe centrări şi cred că mi se potriveau aceste campionate”, îşi aminteşte Helmut Duckadam.

Despre contextul istoric, Valentin Moraru comentează: „După 20 de ani, ne-am calificat, în sfârşit în 1990, într-o perioadă deosebită. Eram la câteva luni după Revoluţie, avizi de libertate, de fotbal, de trăit viața la maxim. Cred că şi fotbaliştii au trăit intens acel turneu. România trece de grupe după un meci frumos cu Argentina, în care Balint înscrie, gol pentru care îl felicit an de an. Totuşi, jucătorii nu erau pregătiţi pentru marea performanţă” .

Finala din 1990 e jucată de aceleaşi echipe din 1986, dar cu RFG învingătoare, cu scorul de 1-0, în Italia.

În 1994, la Mondialul din SUA, meciul Argentina-România e unul dintre cele 5 cele mai frumoase meciuri din istorie. Finala e disputată de naţionalele Braziliei şi Italiei, încheiată cu scorul de 3-2 pentru brazilieni în urma loviturilor de departajare.

1998 e ultimul campionat mondial cu participare românească. După un parcurs preliminar bun, România bate Columbia şi Anglia, după care remizează cu Tunisia. În optimi ea pierde cu Croaţia şi este eliminată. Finala şi-o dispută Brazilia şi Franţa aceasta din urmă câştigând cu 3-0.

Helmut Duckadam s-ar fi vopsit blond în preliminariile din 1990?

„Am fost capabil să îmi tai mustaţa după 34 de ani pentru un campionat din România! Cum să nu mă fi vopsit? Eram acolo, lângă ei”, mărturisește Duckadam!

După trei turnee consecutive câştigate de generaţia lui Gică Hagi şi a lui Gică Popescu, România e învinsă în faza calificărilor la Turneul din 2002 din Coreea şi Japonia, primul turneu derulat în două ţări. Brazilia câştigă după o finală cu Germania, Ronaldo e golgheterul campionatului, iar ţara gazdă, Coreea de Sud, elimină Italia în optimi (ajutată copios de arbitrul Hector Byron Moreno), iar apoi Spania în sferturi.

În 2006 campionatul se joacă în Germania între Italia şi Franţa. Italia câştigă cu 5-3 la penaltiuri. E ediţia celebrului clinci dintre Zinedine Zidane şi Marco Materazzi.

În 2010, Olanda revine în prim-plan în finala cu Spania, în turneul „Waka-waka” din Africa de Sud. Suprizele sunt finalistele ediţiei din 2006, care termină pe ultimele locuri în grupele lor, Italia făcând chiar un egal cu Noua Zeelandă.

În turneul din Brazilia 2014, unul dintre cele mai ciudate episoade se consumă la finalul celor 90 de minute de joc ale sfertului de finală dintre Olanda şi Costa Rica. Antrenorul olandez Louis van Gaal schimbă portarul titular cu o rezervă care reuşeste să apare patru lovituri de departajare, calificând Olanda în semifinale. Eroul se numeşte Tim Krul. Într-o semifinală halucinantă, Germania bate Brazilia la ea acasă cu 7-1, pentru ca apoi să câştige şi finala (1-0 cu Argentina).

Promenada continuă transmisia meciurilor pe toată durata Campionatului Mondial de Fotbal din Rusia, printr-un parteneriat cu Televiziunea Română care deține drepturile exclusive de difuzare. Spectatorii au prilejul de a trăi emoţia stadionului, prin vizionarea meciurilor pe un ecran LED, Full HD de foarte mari dimensiuni.

Mai multe detalii despre programul vizionărilor sunt disponibile pe site-ul Promenada Mall.

www.facebook.com/Promenadaro/videos/1008252499333009/