Articolul acesta, de fapt, trebuia scris anul trecut, dar, din fericire, una din rezoluțiile din 2016 a fost să acord timp familiei mele și să nu mai muncesc 18 ore pe zi, inclusiv duminici, sărbători legale, ieșit la iarbă verde sau concedii. Și am reușit să mă țin de promisiune, așa că, în 2017, în majoritatea ocaziilor, dacă au fost sărbători, libere și alte chestii în care mă trezesc dimineața că ai mei mișună pe lângă mine, și eu sunt liber.

Faza e că, atunci când scrii articole de genul, pe final de an, ai și o ușoară exaltare, vezi lucrurile în roz sau fuchsia, ai în cap tot felul de planuri de mare angajament, simți o senzație de prietenie pentru toată lumea și, în general, praf de stele și steluțe dulci.

Lucru care nu mai e valabil pe 3 ianuarie, când te întorci la realitatea cruntă, la traficul mizerabil (btw, ați văzut ce gol e orașul la 7.30, dacă cetățenii nu își mai duc globulețele la școli și grădinițe?), la veșnicele știri cu Dragnea și compania și parcă nu mai simți niciun elan muncitoresc de a te lăuda cu chestii și de a face concluzii.

Așa și azi. Practic, articolul e în draft de o săptămână, dar astăzi nu îmi vine nici de-o culoare să scriu chestiile pe care voiam să le scriu atunci. Acum îmi vin în cap doar lucruri de genul Așa, și ce, sunteți cea mai mare comunitate de comentatori din românia, cui îi pasă, credeți că ne dă cineva vreun premiu?

Așa. Din Mai până acum ați scris aproximativ 40 000 de comentarii. Ați fi scris, probabil, dublu, dar și-a făcut efectul politica de a nu vă mai lăsa să aberați chiar orice și să vă duceți dialogurile prin toate postările, ca doamnele la menopauzză, în timp ce pregătesc ciorbica pentru soțiorul mult iubit. În ritmul ăsta, e posibil ca, în 2018, să organizăm campania de succes Comentariul 700 000. La 1 milion mă gândesc să ofer, drept premiu, o mașină :mrgreen:

Din punct de vedere financiar, a fost cel mai bun an de când fac eu publishing. Se pare că, ceva, ceva, tot fac bine, pentru că arhiblog.ro a devenit o adresă foarte căutată pentru agenții și companii, cărora trebuie să le și mulțumim pentru efort și implicare.

Din punct de vedere social, anul trecut m-a lămurit că implicarea în domeniu este stupidă, cât timp nu este sponsorizată de cineva. Și cum pe mine nu mă cheamă Tolontan, să am opinii ferme, plătite din banii securității, o să prefer să o las mai moale.

Pentru că trăim în societatea care, cu adevărat, își dorește vremurile prin care trece, iar zbaterile astea inutile ale mele și ale celor câtorva amărâți nu fac decât să îmi cheltuie energia pe care o pot îndrepta spre alte proiecte, cum ar fi să îmi fac familia fericită.

Restul…nu știu, sunt chestii de casă, mai mult. Lăsați dracului pierdutul vremii scrolând mizeria aia de facebook. Iubiți-vă soția, iubiți-vă copiii, petreceți cât mai mult timp cu ei, pentru că nnimic din restul de așa zise realizări nu țin loc de ce e mai important. Familia.

Să știți că atunci când veți închide ochii definitiv, ultimul gând nu va fi Mamă, câți bani am reușit să fac sau Oare câte likeuri o să ia postarea cu moartea mea, ci va fi către cei dragi.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.