În cea mai neagră perioadă imobiliară a vieții mele, am locuit în pantelimon, unde e punctul acela roșu. În blocul acela de care vă povesteam eu, unde se căcau dimineața, în grădină, un cuplu în vârstă, ca să nu fie nevoiți să se cace în casă și să tragă apa.

După babele și vecinii securiști din bloc, cea mai mare problemă era cu parcarea. Practic, nu exista vreun loc de parcare liber, toate erau luate de la primărie, iar trotuarele erau luate de la sine putere, pe principiul Tata a locuit aici în ultimii 40 de ani, deci ăsta e locul meu.

Ok, puteai să te faci că plouă, să vii mai devreme și să ocupi un loc pe trotuar, chestii de genul, cu condiția să nu ai probleme în a te înjura cu câte-o gospodină cu bigudiuri, urmată de un gras în maiou, gata să facă moarte de om pentru pătrățica de trotuar ce, oricum, nu le aparținea.

Așa că, sătul de scandalurile perpetue cu care, parcă, locuitorii cartierului se hrăneau, dacă nu erau câteva certuri zilnice pe locurile de parcare, era ceva rău, parcam mașina undeva pe bulevard, unde găseam loc.

Știți ce am pățit? Nimic. Cele câteva sute de metri de la mașină până acasă nu erau deloc groaznice, nu era ca și cum aș fi mers prin deșert, nu muream de sete și de dureri de oase, era ca și cum aș fi parcat în fața intrării, doar că mai departe.

Am încercat să le explic partea asta cu parcarea multor amici, din online și aiurea, oameni destupați, în general. Surpriză, când ajung la partea în care nu poate parca chiar în buza scării, parcă li se șterg circumvoluțiunile cu un burete ud. Nimeni nu mai înțelege nimic și brusc, devii inamic.

Nu înțeleg obsesia asta de a parca lângă geam/casă/scară. A devenit un statut social, cel mai bun om din bloc e cel ce parchează mai aproape de intrare. Și are maieu cu găurele.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.