stefan lungu

Când eram puștiulică și mai făceam sporturi de contact la RATB, pe Trapezului (da bă Mircea, și eu pot să fac șpagatul), ieșeam cam o dată pe săptămână să alergăm în complexul Lia Manoliu. Acum, nu știu dacă atunci deja îi zicea Lia Manoliu, că au trecut vreo 22 de ani, noi îl știam drept stadionul 23 August.

Problema noastră atunci erau paznicii care, deși eram sportivi legitimați la club oficial din românia, ne dădeau sau nu drumul în incintă, după cum aveau ei chef. Desigur, se intra grup dacă erai de la Dinamo, mai puțin Steaua și după chef, de la alte cluburi. Ce bă, arte marțiale? Nu se poate, a zis șefu că e închis.

După 22 de ani, stalkarindu-l pe facebook pe colegul și amicul meu din acea vreme, Ștefan Lungu, fost blonduț slăbuț și creț, actualmente chel și bătrân :mrgreen: , multiplu campion mondial, european și național de Wu-Shu, observ că obiceiurile au rămas aceleasi. După un sfert de secol, sportivii legitimați oficial din românia se antrenează pe unde pot, cum pot, funcție de toanele și chefurile fiecărul idiot politic care ajunge să conducă o federație sau un stadion.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.