Prin anii 80, toți tații o aveau mare

Scris de Nea Ilie

Koti a fost prima mea gagică din liceu. Așa se pronunță, Koti. Era o unguroaică minionă și țăpănoasă, bine înfiptă în realitate. Știa asta niște tehnici de supraviețuire mai ceva ca Bear Grills cu tot meniul de la râme-n sus. Bineînțeles, începutul a fost timid:
– Vrei să fii prietena mea?

Și după ce ne împrietenim noi mă invită să-i cunosc familia. Luați aminte, dragii moșului, că ăsta e cursul corect: mai întâi o vezi, o privești atent, aștepți să-ți placă și altceva decât sarafanul umflat la piept, îi ceri prietenia, o mai dibuiești puțin, te duci îi vezi familia și abia pe urmă te gândești ce să faci cu ea. Acum e puțin altfel. Chiar și ăștia de se declară clasici, în zilele noastre, se duc la întâlnire cu fata la terasă iar aia vine cu mă-sa gata de măritiș:
– Hai, nu faci și tu o cinste?
– Bă, fata tatei, eu știam că cinstea e aia când bagă mirele mâna în chiloți la mireasă, îi șterge praful de la pătrunjel și dă de savarina caldă, cu frișca neatinsă.
În fine, revenim la poveste. Zice Koti:
– Tata e plecat la Zalău, mi-a zis mama să te invit pe la noi.

Opaaa, zic în gând, asta vrea să-mi arate de la cine-a căpătat talentul de-a înnoda cozile de cireșe. Hai s-o fac și pe-asta. Și iau buchetul regulamentar de flori, prăjituri împachetate cu țugui, o cărticică de colorat la soră-sa și mă înființez la ușa ei.
Țââârrr!… Nimic.
Iarăși țârrr!… Nimic.

Bă, să vezi că mi-au dat bozgorițele țeapă, hai că prăjiturile le mănânc, bag cărticica în buzunar să am ce face pe tramvai, dar ce fac cu florile?!
Înainte de a renunța apăs pe clanță. Hop, ușa descuiată și aud din sufragerie o duduială, era muzica la maximum și era o veselie acolo de-am zis că mă așteaptă tot neamul lui Attila de genul feminin. Mă uit pe sus puțin, că nu știi niciodată ce frustrări păstrează ăștia de la Posada și înaintez cu curaj spre sufragerie. Când intru, mama bozgoriță îmi țopăia de-i sărea halatul ca tractorul pe arătură.
– Sărumânaaa! Familia Szoly? îngân io precaut din pragul ușii.

Oprește Mafalda cu greu magnetofonul, ca la coitus interruptus și netezindu-și halatul și cocul mă poftește înăuntru. Dau florile, îmi întinde mâna… Eu nu pup mâna. Altele da, dar mâna nu.
– Enikő! Zice asta și cu mâna tot întinsă.

Băi tată, zic, cum fac eu să scap de preacuvioasa asta cu moaștele întinse la mine?
Și iau mâna, încerc s-o zgudui puțin așa ca la “îmi pare bine de cunoștință” și ca să ies din încurcătură, continuând pe tonul vesel de acum câteva secunde trag o piruetă pe după mâna ei și bag o mișcare din picior ca Ștefan Elvis Bănică Junior.

Atât i-a trebuit la unguroaică a pornit iar măgăoaia și dă-i și luptă. Parcă o aud și-acum pe Laura Branigan cu “Self control”… Am dansat de obosisem iar doamna Enikő nici măcar sprânceana nu și-o zbătea. Într-un final, după ce ne potolim și mă las ușor pe fotoliu sub privirile zâmbărețe ale colegei mele de liceu o văd pe purtătoarea de halat că dispare și vine peste câteva momente îmbrăcată ca la biserică având o mimă decentă de-am zis că gata, încep meditațiile la limba maternă.

Și începe dialogul. De unde sunt, ce fac în timpul liber, ce inventar am la frați și la surori, chestii de-astea. La un momentdat se făcuse cam liniște când se trezește aia mică să îmi împărtășească cea mai nouă descoperire a ei:
– Tati are pula mareeeee!

Mi-a explicat colega mea mai târziu că accidental, asta mică l-a surprins pe taică-su înainte să plece la Zalău ieșind din baie grăbit că pierdea trenul și-acum se lăuda la toată scara; așa am bănuit că ar putea fi și în criză de prosoape.

Nici n-apuc să-mi dau seama pe unde-i geamul să sar că hop zice mama Enikő ceva de mâncare.
– Să-ți aducă mama niște zamă de păsulă?

Tot în zilele următoare mi-a explicat colega mea că era vorba de ciorbă de fasole, dar la ce față terifiată aveam atunci cred că de-aia m-au lăsat să plec înainte să leșin. Țin minte că mi-a spus dansatoarea șefă ceva și de religia lor, că ei sunt catolici – normal, nu-s buni români — și că ar cam trebui să mă gândesc serios dacă am de gând s-o duc pe fata lor la altar…
– Nu doamnă, că-i prea mică s-o sacrificăm… ziceam eu defensiv, însă ceea ce mi-a rămas în memorie e că taică-su avea mandravela mare.

Nu știu dacă e din cauză că atunci nu erau așa de multe chimicale, dar prin anii 80, toți tații o aveau mare.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.