În blocul în care am locuit din copilărie a murit o vecină. Probabil cea mai veche cunoştinţă a mea din acel bloc, locuia acolo când m-am mutat eu, singura de altfel. Am crescut împreună cu copiii ei, m-a certat pentru diverse tâmpenii, mi-a venit la nuntă şi a plâns de fericire pentru mine.

Bun, a murit de cancer acum vreo 2 sau 3 luni. Familia ei era devastată la acel moment, soţul zăcea beat prin colţuri, fetele ei chirăiau pe unde apucau mămică, te-ai dus mămică, tot tamtamul clasic de înmormântare din rromânia.

Zilele trecute l-am văzut pe bărbat-su. Fresh şi proaspăt, îmbrăcat elegant şi fancy, pleca în oraş. După aia am văzut-o şi pe fi-sa. Veselă şi durdulie, îmbrăcată în nişte chestii roz, pleca şi ea în drumul ei.

Cât timp ţii doliu după cei dragi? Atât de uşor se estompează suferinţa, că nu trece nici măcar un anotimp şi ai uitat total că cel ce te-a iubit şi ţi-a dat viaţa e hrană pentru viermi?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.