Dincolo de aparențe: cum se simte ADHD-ul cu adevărat

ADHD-ul nu arată întotdeauna așa cum credem sau cum e prezentat de influenkerii care au sărit în barca atenției. Uneori se ascunde sub complimente, zâmbete sau performanță de suprafață. Dar în spatele acestor aparențe se află, adesea, mecanisme de supraviețuire.

Ești atât de independent!
Ai încetat să mai ceri ajutor pentru că ți s-a spus că ești leneș sau neserios. Te-a durut și te-ai închis. Așa că acum duci totul singur, chiar și atunci când e prea greu. Asta nu e încredere în sine. E frica de a fi o povară.

Tu ești sufletul petrecerii!
Ai învățat să porți o mască prin energie și umor. Ești amuzant, gălăgios, vibrant, dar toate acestea sunt uneori doar strategii ca să ascunzi faptul că ai uitat un nume, că ai ieșit din filmul conversației sau că te simți complet în afara locului, că vrei să ajungi acasă și să te izolezi senzorial de tot ce te-a agresat.

Te adaptezi atât de ușor!
Ai devenit expert în a schimba direcția din mers, dar nu pentru că ești zen. Ci pentru că viața ta a fost mereu un haos de uitări, termene ratate și lipsă de organizare. Nu curgi cu valul, te zbați să nu te îneci.
Nu e despre atenție, e despre supraviețuire.

Plictiseala poate să doară.
Nu pentru că nu-ți pasă, ci pentru că mintea ta are nevoie de stimulare ca să funcționeze. Fugi după orice înseamnă mai mult. Încerci totul, sperând că, odată, într-un final, un nesperat final, vei găsi ceva ce să te atragă definitiv, să îți placă și să rămâi la el. Dezamăgirea, de fiecare dată, e la fel de mare. Mai multă emoție. Mai mult zgomot. Mai multă acțiune. Scroll, ceva de mâncare, cinci proiecte noi deodată. Nu e impulsivitate, e încercarea disperată de a scăpa de golul mental adus de plictiseală.

Plictiseala nu e liniște, e gălăgie.
Te plimbi compulsiv. Îți rozi pielea, unghiile, carnea buzelor și a obrajilor, pe interior. Refresh la aceeași aplicație, la nesfârșit. Creierul urlă după input, în timp ce lumea se așteaptă să stai cuminte și zâmbitor. Și o faci. Dar în tine e sufocare.
Sistemul tău nervos tratează plictiseala ca pe un pericol. Devii agitat, iritat, anxios. Nu e că nu te interesează. E că ești neliniștit. Creierul tău nu produce destulă dopamină pentru a tolera lipsa de stimulare. Și atunci, totul devine insuportabil.

Muncești cel mai bine sub presiune!
De fapt, nu alegi haosul de ultim moment. Creierul tău pur și simplu nu pornește până nu simte panică. Acea urmă obosită de adrenalină e, în realitate, procrastinare + anxietate.

Ești atât de pasionat și intens!
E adevărat. Dar uneori, intensitatea asta e rezultatul faptului că nu-ți poți regla emoțiile. Ce pare motivație e, uneori, dereglare. Ce pare energie debordantă, e uneori doar suprasaturație emoțională.
Creierul tău cere stimulare ca oxigenul, pentru că îi lipsește dopamina, care e din belșug la ceilalți. Ea e acolo, doar că nu are cum ajunge la tine. Și știi asta, pentru că știi un milion de prostii inutile.

Nu ești construit pentru liniște.
Ai nevoie de mișcare. De emoții. De noutate. Iar când totul încetinește, mintea ta nu se odihnește. Intră în panică. Pentru că, fără stimulare, lumea devine… de nesuportat. Oamenii din jur se mișcă la relanti, discuțiile cu ei sunt încete, știi dinainte de a deschide ei gura ce vor să spună, uneori, mai bine decât ei și te plictisești și ai vrea să le spui să se miște mai repede, să le spui tu vorbele din cap care nu mai ies odată, dar ai învățat să te prefaci interesat și să taci din gură, pentru că oamenii se simt jigniți la genul acesta de reacții.

Sigur, nu ar trebui să trăiești, ba nu, să supraviețuiești, transformând aceste skilluri de supraviețuire în puncte forte. Dar o faci, ai învățat că mai nimeni nu te înțelege și nu te acceptă așa cum ești, așa că profiți de ele, măcar, fiind întotdeauna cu o secundă mai deștept și mai adaptat decât ceilalți.

Doar că nu simți nicio satisfacție. Îți dorești cu disperare să fii prost, creierul tău să nu mai funcționeze la viteză maximă, să nu mai percepi totul din mediul înconjurător, din vorbe, gestică, mimetică, priviri. Să fii pur și simplu idiot funcțional, într-un colț, funcțional, fără niciun fel de pretenție față de nimic.

Dar să fii fericit. Să nu mimezi fericirea, așa cum o înțeleg ceilalți, dar să fii fericit, să înveți și să simți și tu ce înseamnă acel sentiment. Să nu mai țopăi de fericire doar undeva, departe, ascuns, în mintea ta.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt

Via OSINT RO