ADHD-ul nu arată întotdeauna așa cum credem sau cum e prezentat de influenkerii care au sărit în barca atenției. Uneori se ascunde sub complimente, zâmbete sau performanță de suprafață. Dar în spatele acestor aparențe se află, adesea, mecanisme de supraviețuire.
Ești atât de independent!
Ai încetat să mai ceri ajutor pentru că ți s-a spus că ești leneș sau neserios. Te-a durut și te-ai închis. Așa că acum duci totul singur, chiar și atunci când e prea greu. Asta nu e încredere în sine. E frica de a fi o povară.
Tu ești sufletul petrecerii!
Ai învățat să porți o mască prin energie și umor. Ești amuzant, gălăgios, vibrant, dar toate acestea sunt uneori doar strategii ca să ascunzi faptul că ai uitat un nume, că ai ieșit din filmul conversației sau că te simți complet în afara locului, că vrei să ajungi acasă și să te izolezi senzorial de tot ce te-a agresat.
Te adaptezi atât de ușor!
Ai devenit expert în a schimba direcția din mers, dar nu pentru că ești zen. Ci pentru că viața ta a fost mereu un haos de uitări, termene ratate și lipsă de organizare. Nu curgi cu valul, te zbați să nu te îneci.
Nu e despre atenție, e despre supraviețuire.
Plictiseala poate să doară.
Nu pentru că nu-ți pasă, ci pentru că mintea ta are nevoie de stimulare ca să funcționeze. Fugi după orice înseamnă mai mult. Încerci totul, sperând că, odată, într-un final, un nesperat final, vei găsi ceva ce să te atragă definitiv, să îți placă și să rămâi la el. Dezamăgirea, de fiecare dată, e la fel de mare. Mai multă emoție. Mai mult zgomot. Mai multă acțiune. Scroll, ceva de mâncare, cinci proiecte noi deodată. Nu e impulsivitate, e încercarea disperată de a scăpa de golul mental adus de plictiseală.
Plictiseala nu e liniște, e gălăgie.
Te plimbi compulsiv. Îți rozi pielea, unghiile, carnea buzelor și a obrajilor, pe interior. Refresh la aceeași aplicație, la nesfârșit. Creierul urlă după input, în timp ce lumea se așteaptă să stai cuminte și zâmbitor. Și o faci. Dar în tine e sufocare.
Sistemul tău nervos tratează plictiseala ca pe un pericol. Devii agitat, iritat, anxios. Nu e că nu te interesează. E că ești neliniștit. Creierul tău nu produce destulă dopamină pentru a tolera lipsa de stimulare. Și atunci, totul devine insuportabil.
Muncești cel mai bine sub presiune!
De fapt, nu alegi haosul de ultim moment. Creierul tău pur și simplu nu pornește până nu simte panică. Acea urmă obosită de adrenalină e, în realitate, procrastinare + anxietate.
Ești atât de pasionat și intens!
E adevărat. Dar uneori, intensitatea asta e rezultatul faptului că nu-ți poți regla emoțiile. Ce pare motivație e, uneori, dereglare. Ce pare energie debordantă, e uneori doar suprasaturație emoțională.
Creierul tău cere stimulare ca oxigenul, pentru că îi lipsește dopamina, care e din belșug la ceilalți. Ea e acolo, doar că nu are cum ajunge la tine. Și știi asta, pentru că știi un milion de prostii inutile.
Nu ești construit pentru liniște.
Ai nevoie de mișcare. De emoții. De noutate. Iar când totul încetinește, mintea ta nu se odihnește. Intră în panică. Pentru că, fără stimulare, lumea devine… de nesuportat. Oamenii din jur se mișcă la relanti, discuțiile cu ei sunt încete, știi dinainte de a deschide ei gura ce vor să spună, uneori, mai bine decât ei și te plictisești și ai vrea să le spui să se miște mai repede, să le spui tu vorbele din cap care nu mai ies odată, dar ai învățat să te prefaci interesat și să taci din gură, pentru că oamenii se simt jigniți la genul acesta de reacții.
Sigur, nu ar trebui să trăiești, ba nu, să supraviețuiești, transformând aceste skilluri de supraviețuire în puncte forte. Dar o faci, ai învățat că mai nimeni nu te înțelege și nu te acceptă așa cum ești, așa că profiți de ele, măcar, fiind întotdeauna cu o secundă mai deștept și mai adaptat decât ceilalți.
Doar că nu simți nicio satisfacție. Îți dorești cu disperare să fii prost, creierul tău să nu mai funcționeze la viteză maximă, să nu mai percepi totul din mediul înconjurător, din vorbe, gestică, mimetică, priviri. Să fii pur și simplu idiot funcțional, într-un colț, funcțional, fără niciun fel de pretenție față de nimic.
Dar să fii fericit. Să nu mimezi fericirea, așa cum o înțeleg ceilalți, dar să fii fericit, să înveți și să simți și tu ce înseamnă acel sentiment. Să nu mai țopăi de fericire doar undeva, departe, ascuns, în mintea ta.
NOU
Sunt singurul care are tot felul de hârtii la el cu chestii de făcut / lucruri de amintit / mici planuri de zi sau săptămână?
Fără astea efectiv intru în panică.
Și le pierd regulat.
NOU
Cetin, am citit textul de 2 ori, sa fiu convins ca am bifat toate capitolele:)
Ma regasesc perfect in tot ceea ce ai scris, norocul meu este ca ai mei colegi stiu de ADHD si ma accepta asa cum sunt! (Nu traiesc in Romania, deci nu ma pot pronunta despre acceptarea acolo).
Numai bine,
Florin
NOU
Citind articolul am concluzionat că s-ar putea să am ceva ADHD și s-ar putea să n-am. De vreo patru ori. Consecutiv.
NOU
ori ai, ori esti putin zbanghiu
NOU
Îi citeam dimineață la telefon lu’ coana Tanța lista.
Zic:
– Ia uite, dragă, ce zice-aicea… mă cam încadr…
– Te încadrezi pe dracu, te ramolești de la vârstă, dar nu-ți dai tu seama.
NOU
Dacă-ți ziceam io te supărai, dacă-ți zise coana Tanța, faci mişto.
NOU
Mai e o chestie: Dacă ai rezultate în ceea ce faci, parcă vine motivația și devii mai productiv/constant. Dacă nu vezi rezultate, nu mai chef să faci nimic. Ai simțit vreodată asta, Cetine?
NOU
right about now:))
NOU
Mio dio…zici că’s eu!
NOU
fara exceptie :))
NOU
Alte câteva chestii:
– Creierul tău are 2 sau chiar 3 fluxuri de gândire în paralel și cel puțin unul dintre ele nu se oprește nici măcar când dormi. Vorbești activ cu cineva și în capul tău cânți o melodie. Și culmea, ești mai atent la melodie, decât la discuție. Iar dacă discuția nu-ți place/nu te stimulează/nu te interesează deloc, atunci te gândești în paralel la altceva care să te „calmeze” și să n-o iei razna.
– Detaliile. Fie te împiedici de ele, fie te pierzi în ele. Să zicem că ai scris un articol și a ieșit fain, dar nu ai un titlu, o introducere, sau un final bun. Te enervezi și nu-l mai publici deloc. Sigur, e doar un exemplu, sunt multe alte chestii.
– Dacă ai succes, devii mai productiv decât orice om din jurul tău. Devii un super-man, care poate munci neobosit zile și nopți fără oprire. Dar succesul trebuie să fie mai mult decât constant, să fie mereu pe plus, să urce constant. Dacă se „plafonează” sau scade, focusul dispare.
– Dacă e ceva care te pasionează cu adevărat (greu să se întâmple asta, dar sunt și „minuni” de genul) poți să te concentrezi zile la rând fără absolut nicio problemă și fără să-ți „patineze” neuronul la altceva.
– Nu te deranjează ordinea, dar nici dezordinea. Discutam cu un amic care are mare dezordine la el în casă și-mi zicea: „Nu mai fac curat, că oricum va fi la fel peste o săptămână și pierd timp aiurea, oricum nu mă deranjează”. Adevărat, n-am ce zice.
– Nu te deranjează când întârzii undeva. Câteodată trebuie să ți se spună să vii cu o oră înainte de ora stabilită, ca se asigure lumea că nu întârzii. Sau să te mintă că se „închide” localul, ca să vii la timp sau în timp.
– O chestie ciudată… asculți de mai multe ori aceiași bucată dintr-o melodie, care îți place la nebunie, pe repeat. Nu toată melodia, doar o bucată. Dar nu așa, de zeci de ori sau sute de ori odată.
NOU
asta cu intarziatul nu om am. dimpotriva, sunt fanatic al punctualitatii, in viata mea nu am intarziat nicaieri, niciodata. daca ajung la fix, consider ca sunt în întârziere
NOU
Fix la fel si io, o singura data am ajuns la fix, din cauza de 2 metrouri cu intarziere fiecare. In rest, in avans. Par contre, nu ma deranjeaza prima intarziere la celalalt, astept 15 minute. La şi 16 am plecat, chit ca-mi datoreaza bani. A doua oara astept 1 minut, a treia oara nu mai exista.
NOU
exact si la fel. in plus, daca ai întârziat, voi considera ca nu ma respecți si atunci dinamica relației noastre se schimba 180 degrees. desigur, daca ma anunți, nu am vreo problema, se poate intampla oricui.
NOU
“Ești atât de pasionat și intens!
E adevărat. Dar UNEORI, intensitatea asta e rezultatul faptului că nu-ți poți regla emoțiile. Ce pare motivație e, UNEORI, dereglare. Ce pare energie debordantă, e UNEORI doar suprasaturație emoțională.
Creierul tău cere stimulare ca oxigenul, pentru că îi lipsește dopamina, care e din belșug la ceilalți.”
Intrebare 1: “uneori” da, dar de fiecare data sigur nu. Momentele in care intensitatea e motivatie si energie debordanta exista, nu?
Intrebare 2: la faza ca dopamina au ceilalti “din belsug”. oare? nu cumva resursele de dopamina sunt limitate la toata lumea? intreb si eu
NOU
consulta si tu un medic, nu iti cauta sanatatea pe internet
NOU
Arhi: ma intereseaza sincer cum vezi tu lucrurile.
NOU
cum ziceam, lucrurile astea le discuti cu un medic, nu cu necunoscuți pe internet