Mi se pare fantastic cum s-a înșurubat în limba română acest cuvânt, adidași. Pur și simplu nu cunosc pe nimeni care să folosească termenul de pantofi de sport. În schimb, pot zice fără probleme că fii-miu preferă adidași guess, pentru că așa s-a născut, elegant și cu fițe și toată lumea o să înțeleagă exact despre ce vorbesc.

Sigur, lui îi plac pentru că fițe, dar mie îmi plac pentru că, iarăși, sunt nostalgic. În primul rând, ceva similar cu cei din poză am avut atunci când am jucat prima oară fotbal, la clubul Voinicelul. Nu știam să dau cu șutul în minge corect, eram adus ca portar și băgam mult șpiț. Vai, cât am plâns când s-a dezlipit puțin din chestia aia din vârf.

În vremurile în care am crescut eu, cea mai mare fiță era să ai adidașii de piele și la Guess încă găsești produse cu piele reală. Nu vreți să știți ce mândrie era să fii un copil comunist și să ai adidași de piele în picioare. Cu câtă venerație aveai grijă de ei, cum îi ștergeai cu cârpă umedă, să nu fie cumva prăfuiți. Cum veneai de la fotbal cu ei și vă opreați la cișmea să beți apă și ne lăudam că nu ne miroseau picioarele, pentru că aveam adidași de piele, spre deosebire de cei care foloseau plastic.

Sigur, între timp au apărut materiale compozite diverse, calitatea și rezistența e alta. Acum câțiva ani râdeam de o fostă amică, avea vreo 100 de perechi de adidași de diverse branduri. Mica ei boală, nici nu cred că se încălța cu ei, îi ținea frumos, în cutii, într-un dulap.

Fiecare cu păsărica lui.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.