Salut, Arhi,
te citesc de foarte mulți ani, cred că încă de la început, pentru că țin minte când ai găsit plicurile alea la Constanța. Nu prea comentez, pentru că nu îmi place agresivitatea unora dintre comentatorii care simt nevoia să spună ceva la orice postare, așa că prefer să stau în liniștea mea, la birou și să dau refresh la tine și la prințesă.

Scriu asta pentru că trec printr-o dilemă și nu știu ce să fac.Este evident că dacă apelez la familie și prieteni, îmi vor spune ce e bine pentru mine, doar că ei nu trec prin ce trec eu și aș vrea să văd și ce zic oameni care nu mă cunosc.

Pe scurt. Am o relație foarte mișto, de 8 luni, cu o tipă cunoscută pe Tinder. Menționez că sunt divorțat, am fost căsătorit un an și, ca în memeurile de pe net, îmi plac femeile cum îmi place și cafeaua. Simplă, naturală și fără penisul fostului prieten în ea. Cu actuala prietenă am început-o ca un fling date, poate ne-o tragem, ne-am tras-o și, după aia, ne-am sunat, ne-a plăcut împreună, bariera sexuală nu mai era, așa că puteam să ne cunoaștem direct.

Sunt fericit, îmi place de ea, nu știu dacă pot să o numesc iubire, deși cred că o iubesc, dar am rămas cu unele sechele din trecut și îmi consider compasul amoros cam dereglat. Și ea spune că mă iubește, ne petrecem mult timp împreună, deși nu ne-am mutat amândoi, nu am considerat că e momentul.

Din păcate, acum 2 săptămâni, în urma unui control mai amănunțit, ea a descoperit că are un cancer ovarian, într-un stadiu destul de avansat. Nu este netratabil, există speranțe mari, dar verdictul final este că, oricum ar fi, uterul trebuie extirpat.

Și aici intervine problema mea. Nu știu ce să fac. Evident, îmi este milă de ea, țin la ea, vreau să o ajut și o ajut cu tot ce pot. Dar, în același timp, nu pot să nu mă întreb, care este viitorul acestei relații? Ce așteptări am eu de la o relație și încotro se poate îndrepta?

Sunt încă tânăr, abia am împlinit 31 de ani. Are rost să stau lângă o femeie în situația ei? Știu că sună crud, dar puneți-vă în locul meu. Nu avem niciun an de când suntem împreună, nici măcar nu am discutat despre căsnicie sau viața împreună, păstrăm totul simplu și fără complicații. Așa cum e normal, cred, sunt tentat să mă implic la nivelul următor și să mi-o asum ca pe un viitor. Dar dacă, de fapt, nu e iubire, ci milă? După ce va trece compasiunea, după ce va face chemo, după ce o să trebuiască să o șterg la fund pentru că nu se va putea deplasa la baie, oare nu mă voi sătura?

O altă problemă este că, dintotdeauna, mi-am dorit copii. Sunt singur la părinți, am vrut întotdeauna un frate sau o soră, pe care nu i-am avut niciodată. Dacă scapă din această încercare, ea va fi sterilă, nu va putea face copii. Da, știu, adopții. Nu sunt de acord, eu doresc copilul meu, din mine, nu al altuia, aruncat la defecte. Poate e egoist cum gândesc, dar acesta sunt și profit de anonimitate ca să pot spune tot ce gândesc.

Mă frământ de două săptămâni și nu știu ce să fac. O văd distrusă, cu teama de moarte în privire și realizez că, dacă îi spun și eu că plec, e posibil să îi anulez orice șansă la viața și să piardă orice speranță de viitor. În același timp, parcă nu sunt dispus să îmi sacrific viața pe altarul cuiva, doar pentru că a avut ghinionul de a fi bolnav.

Aș asculta orice opinie, poate reușesc să mă scot din cercul gândurilor mele și să văd și alte opțiuni. Oricum, mulțumesc că ați citit, m-am descărcat puțin cu lucruri pe care nu le pot spune nici în oglindă.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.