S-au intalnit ca in film. La propriu. El era actor si juca in “Stefan cel Mare”, cel in care Gheorghe Cozorici batea pe turci. Ea…ea se bagase figuranta, printre sutele de turci din zona, doar ca sa vada cum se face un film, cum arata actorii, sa ii simta si sa se convinga ca si ei sunt oameni.
Numai ca regizorul, avand ochiul format, a inceput sa strige:
– Cine a mai auzit vreodata ca femeile sa lupte in trupele otomane? Tu, spahiul cu soldurile leganate, iesi imediat afara!

Si a iesit, tare suparata. Dar tot norocul spre bine, pentru ca a vazut-o el. Si i-a placut. Si a vrut sa fie a lui.
– Vrei sa iesi cu mine la padure?
– Vreau!
– Dar tu stii ce o sa facem noi daca mergem la padure?
– O sa stam la iarba verde, nu?
– Olga, tu cati prieteni ai mai avut?
– Niciunul…

Si atunci, el, viteazul capitan din oastea lui Stfan, a simtit cum i se moaie genunchii, si cum pofta de a avea trupul tanar si crud se transforma in dorinta de a-l proteja, si de a-l iubi pana la sfintire.

– Mama, eu il iubesc pe EL.
– Draga mamii, omul asta e un venetic. Ce ai vazut tu la el?
– E frumos mama, si e puternic, si cand ii privesc ochii, privesc toata lumina lumilor…

Au fugit. Nimeni nu ii voia impreuna. El era Tudor, era veneticul, era haiducul. Ea, era tanara, era cruda si nu stia decat ca il iubeste pe el, si ca viata ei nu are sens daca nu si-o inchina lui.
S-au dus si au muncit. Impreuna au muncit. Zi si noapte. Faceau orice, doar sa isi tina iubirile ingemanate. Ea era frumoasa, el era un zeu caramiziu, care isi tinea comoara cu furie, departe de ochii lumii.

Dragostea lor a rodit. Ea s-a trezit intr-o dimineata ca poarta in pantece o particica din zeul ei. Avea totul. Avea dragoste, il avea pe barbatul iubit, avea in ea iubirea lor, avea totul.
Lunile au trecut pe nesimtite, fericirea lor nu putea fi umbrita de nimic. Puiul ei de zeu crestea, se facea tot mai mare, se apropia vremea sa isi strige puterea in lume.

Si l-a nascut. Durerile au fost cumplite. Nimic din ce traise pana atunci nu se asemana cu asta. Mii de diavoli se invartosau in pantecele ei, rupand, smulgand, arzand cu zeci de fiare inrosite. Medicii din spital nu se uitau la ea, pentru ca era tanara, era saraca, nu avea nimic din ceea ce ar putea tenta un medic sa devina om. Singurul lucru care o tinea era faptul ca nastea puiul omului ei.

El a venit la spital, si si-a luat puiul in brate. Si puiul lui a ras la el.

– Stii…eu sunt casatorit. Am decis sa mai dau o sansa casniciei mele si copilului meu.

Si lumea ei a murit atunci…
[tags]schite[/tags]

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.