Scrie ca radu f.otravă day

Sa incercam.

Tramvaiul plin, mucuri si mucegai, aurolaci si obositi. Salteaua era visul noptii dar tramvaiul se tara. O lumina a aparut brusc langa sufletul meu. Era inima mea care a luat foc. De la aurolacul de langa care si-a aprins o tigara. Tramvaiul plin, mucuri si mucegai, aurolaci, obositi si fum de tigara.

Ehhh… poet, nu?

ahahahahaha!! No’ vezi, daca ai scrie atat de profund in fiecare zi, ar fi fost gratis detartrajul. Scriai pe blog, care cititoare e stomatolog si ma poate face? Si te faceau…

ti-am facut onoarea sa nu-ti citesc articolul asa cum nici pe otrava nu-l citesc 😀

da’ cutremurul l-ati simtit? asta de acum , de la 22 si jumatate. Ca de lacrimogene d-astea vad ca va arde de nu se mai poate. 🙂

M-am trezit dimineata. Soarele era aproape orbitor, am strans din ochi si m-am intins sa te cuprind si sa te tin in brate, sa te dezmierd asa cum roua rece imi alinta talpile intr-o dimineata calda de vara si cum nisipul marii se cuibareste intre degete pana cand chemarea valurilor devine prea puternica. Am vrut sa te strang la pieptul meu si sa te simt asa cum doar o noua zi poate sa trezeasca in noi sentimente mai puternice decat am fi putut crede pana atunci, dar cand am deschis ochii am realizat ca te pierdusem de mult si ca jumatatea cealalta a patului era rece si goala. Nu mai suntem de mult doua destine contigue, dar am ramas doar cu acele scurte momente din mrejele diminetilor cand inca te mai simt langa mine, la fel cum un soldat poate simti si dupa zeci de ani frigul intr-un picior amputat de mult. La fel cum simte o mancarime pe care nimic nu o poate calma, care ma face sa ma urc pe pereti si sa urlu plin de sange. Imi mai auzi strigatul meu? Am luptat pentru iubire, pentru acea congruenta a simtirilor pe care doar putini reusesc sa o atinga, iar la final a trebuit sa capitulez. Au capitulat si altii mult mai insemnati decat mine, dar pentru mine a fost ca si cum toate chinurile lor ar fi rezonat inzecit in mine, iar la final a trebuit sa ridic in aer acel steag alb, cu panza din cel mai pur alb, dar albul acela ar fi trebuit sa fie doar pe rochia te de mireasa. Nu pot sa uit nimic, iar in minte-mi inca pulseaza toate acele trairi, desi am incercat sa ingrop totul si sa ascund fiecare farama in cele mai intunecate cotloane. A venit insa soarele si a luminat tot, la fel ca in acea dimineata cand razele iti faceau parul de aur, iar tu m-ai sarutat, apoi mi-ai luat capul intre palme si m-ai privit adanc in ochi, eu fiind insa sigur ca atunci ma puteai privi direct in suflet: “Te rog eu mult tine minte momentul acesta, sa il pastrezi ca pe comoara cea mai de pret pentru acum noi doi suntem perfecti. Cand vor venii ploile si furtunile peste noi, iar naufragiul va parea ultima scapare, sa iti aduci aminte de asta si sa stii ca noi doi am fost pregatiti si ca am fost perfecti unul pentru altul, chiar daca doar pentru o cuanta. Acum, hai sa incercam si acolo, iar soarele sa ne fie martor ca totul se poate reduce doar la primordial.” Unde esti tu oare acum? Trece an dupa an, civilizatii renasc din cenusa si apoi se prabusesc cu un avant mai puternic, uragane distrug totul in cale, ca apoi linistea sa renasca si sa construiasca o lume noua, cumintenia pamantului descifreaza orbite pe care cei mai luminati astronomi le credeau imposibile. A fost prea tarziu, am tras doar putin de volan.