Raluca Popa (raluxa) e un blogger ieftin

Băi, mie mi-a placut mai mult momentul în care trimitea toți șoferii cu numere de provincie pe la casele lor de unde-au venit. Că deh, ea e braileancă de x ani în București, e deja ca acasă la ea…

comform legii becurile se schimba :
1 -> daca au durata de viata mai mare de 2 ani in specificatiile producatorului, garantia este de 2 ani. (comerciantul este obligat sa le schimbe daca se ard).
2 -> daca au durata de viata mai mica de 2 ani in specificatiile producatorului, aia este perioada in care comerciantul este obligat sa le schimbe.
normal, cu bonul 🙂

nu-mi vine sa cred, am nevoie de o sedinta de psihoterapie

Poveste cu o pata buclucasa

Bucuresti, anul de gratie 1999. Subsemnata, o studenta fara bani dar cu maxim de entuziasm, sosita in Bucuresti de un an, decide sa isi petreaca vara dintre anul I si anul II de facultate in Capitala in loc sa se intoarca in Braila natala. Ai mei hr, mr, ca de ce sa iti suportam alocatia de peste vara cand ai putea sa vii aici sa mai stai si pe acasa, eu nici in ruptul capului nu ma lasam dusa din orasul care gemea de dogoarea si praful Baraganului. Cum se schimba lucrurile, ce n-as da acum pentru o vara intreaga la Braila!

Stateam in Grozavesti si libertatea suprema insemna un abonament nelimitat pe liniile RATB. In ziua respectiva o luasem pe colega mea de camera, propasita si ea estival in Bucuresti, la o plimbare prin zona Universitate. Aveam bani de UN singur suc si ne-am oprit la Jos Palaria, barul lui George Mihaita (nu mai tin minte daca era pe atunci chiar sub numele asta sau era vreun stramos de-al lui).

De indata ce m-am asezat, am inregistrat senzatia aia calda si umeda care insemna dezastrul. Eram in perioada aceea a lunii si purtam o fusta subtire de culoarea piersicii pe care orice pata de culoare aprinsa s-ar fi vazut, fara putinta de indoiala.

– Ana, zic. Am patit un necaz.

Si-i explic despre ce e vorba, ridicandu-ma o parere de pe scaun, fix cat sa ne convingem amandoua de dezastru. Asa ca o trimit inapoi, cu 601, pana in Regie – sa imi aduca o fusta de schimb.

S-a dus naibii pe suflet iesirea noastra, a plecat fata inapoi spre camin, sa ma salveze. Nu mai stiu cate statii sunt, dar ma astepta cam o ora de stat lipita de scaun. Nu stiu cum sa va spun, dar pe vremea aia nu existau smartphone-uri pe care sa freci retelele sociale fara incetare ca sa iti astupi singuratatea si lipsa de preocupare. Nu, mobilul meu de pe atunci era un Bosch 508 care nu se pricepea sa iti arate nici macar cat e ceasul. Si cum plecasem la plimbare in tandem, n-aveam dupa mine nici carte, nici revista.

Inutil spus, nici macar nu ma puteam ridica sa ma duc la baie sau la bar, sa ma uit la un pliant. Asa ca am stat lipita de scaunul ala, cumintica, uitandu-ma la trecatori, cu un suc in fata, de care abia ma atingeam – n-aveam bani de al doilea si nici nu as fi stiut ce sa fac daca ma trecea vreun pipi de la prea mult lichid.

Tare greu a trecut ora aia. Ospatarii se uitau ciudat la mine si aveam senzatia ca stiu despre ce e vorba. Cand am vazut-o pe Ana venind cu fusta de schimb si cu o esarfa, am trecut de la extaz la agonie, ca mai urma anevoiosul drum pana la baie. In fine, m-a flancat ea, mi-am legat esarfa in jurul taliei si m-am prelins pana la toaleta, unde m-am schimbat. Cand am iesit de acolo schimbata, usurata si neprihanita, lumea parea a mea. Ca asa-i cand esti studenta fara bani dar cu multa libertate, lucrurile mici iti aduc bucurii mari:)

semnat,

raluxa