caracatita

Aduce nevastă-mea acasă o caracatiță prăjită. Sau o bucată de caracatiță prăjită, în fine, nu știu, mi-e scârbă și să mă uit la mizeria aia. O pune în bucătărie, pe masă și mă îmbie, luându-mă la mișto, pentru că știe că vomit dacă văd porcării gen caracatiță, creveți sau alte chestii cu tentacule și cu mai mult de patru picioare:

– Ia iubitule, uite, niște caracatiță prăjită.

Eu, inteligent, uitând, că încerc să îmi educ copiii să nu preia toate tarele și obiceiurile mele greșite, adică și să nu măcânce ca mine, doar pui, porc și vită, exclam:

– Puah, fugi de aici cu chestia aia din fața mea!

La care fi-mea, calmă:

– Tati, caracatița nu îți face nimic. În primul rând e moartă și în al doilea rând e prăjită. Și e tare bună, uite!

Și mușcă cu poftă dintr-o tentaculă…
Se pare că mi-a reușit partea cu educația vizavi de mâncare. Nu știu cum mi-a ieșit partea cu empatia, pentru că ultima oară, mă ruga, gâdilând acvariul respectiv, să îi cumpăr un crap viu de la metro și, citez “să îi tăiem capul și să îl prăjim”.

Cam mult sânge rece pentru 4 ani…
Foto

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.