×

Pompierul

Aștept să scriu cartea aceasta de foarte mulți ani. Și nici chiar acum, când scriu primele litere, nu știu dacă o voi termina. Sau dacă, pur și simplu, o voi scrie vreodată. Dar scriu aceste rânduri ca să nu uit, când voi fi mai mare decât Garcia Marquez, de unde a pornit totul.

Home

« »

1. Cine nu face armata, nu e bărbat

Cumva la un moment dat, s-a încetățenit în mintea populației adulte din România că, dacă nu faci armata, nu ești bărbat. Bărbat de ăla adevărat, bărbatul care, dacă calcă greșit și îi cade căciula, și-o ridică, o scutură de praf și merge mai departe. Bărbatul vasluian care, când dă cu pumnul în masă, zăngăne cerceii de la gâtul amantei din celălalt sat. Urmașul lui Nilă Moromete, frate cu Achim, văr primar cu bulă.

Ghinionul meu în viață a fost că am avut părinți. Nu, serios, eu am avut părinți pentru că maică-mea a vrut ca fi-su să aibă tată, după ce tatăl meu genetic s-a risipit în pulberile universului, plecând la nevasta și copiii legitimi. Prin urmare m-am ales cu un tată pe care nu l-am vrut niciodată și care mi-a futut toată viața, copilăria, adolescența, visele și mai tot ce ar putea avea un om în cap și în suflet de-a lungul timpului.

Sigur, acum, după 40 de ani, e simplu să spui că a trecut, asta e, să iertăm și să mergem mai departe. Desigur, iertăm, dar nu uităm. Pentru că tipul era un om simplu, cu dorințe simple și orizonturi simpliste, și-a impus vederile și asupra celor din jurul tău. De asta am ajuns să fac un liceu CFR pe care l-am urât din tot sufletul. Pentru că era CFR, prin urmare aveai loc de muncă asigurat și, dacă aveai noroc, CFR-ul îți dădea și casă.

Din păcate pentru aspirațiile economice ale familiei mele, am fost cel care a terminat liceul fix în promoția care nu a mai primit casă de la CFR și nici nu a mai fost angajat la grămadă în cadrul sistemului. Doamne ferește să mă plâng de asta, ar fi culmea, acum aș fi fost un elegant electrician vagoane și locomotive, prietenul nostru cărunt care merge prin gară și schimbă siguranțe, becuri, baterii sau dă ușor, calm, elegant, cu ciocanul în roțile trenurilor, ca să audă dacă nu au vreo fisură.

Asta, coroborat cu un bacalaureat luat la apelul bocancilor, a indus în cadrul familial ideea principială că de fapt mi-am cam ratat viața, la toți cei 19 ani pe care îi aveam în 1993, când am terminat liceul. Bacalaureatul luat la apelul bocancilor a fost chiar lejer haios.

Pentru că, în liceu, nu am învățat o boabă. Niciodată. Caracterizat fiind de toți profesorii drept brânză bună în burduf de câine, de la o vârstă foarte mică am ales, din toată inteligența, să mă folosesc de lene. Leneș am fost toată viața și voi muri leneș. Bine, măcar nu sunt ignorant, dar asta e altceva. Prin urmare, am trecut liceul doar cu ce prindeam în clasă, la orele la care mai mergeam. Serios, nici nu știu cum e să înveți, în facultate am trecut la fel, iar examenele unde nu știam, adică matematicile, le treceam cu 50 de euro palmați delicat profesorului.

Așa că, la bac știam că voi face oarecum mediocru, nu mă vedeam trecând cu mai mult de 8. Soluția a fost simplă, hai să dau bacul la sport. Deși, repet, eram foarte leneș. M-am bazat că, începând din clasa a 11 a, am mers aproape zilnic la sala de sport RATB, unde domnul instructor de Wu-Shu Ioana Florin încerca să ne învețe cum e cu bătaia și cu exercițiile fizice. Aveam ceva condiție fizică, eram și tinerel, sexul încă nu începuse să fie o problemă, fiind practic inexistent, tentativele de până atunci nefiind chiar niște reușite monumentale, mereu am avut impresia că scenariștii de la American Pie s-au inspirat din viața mea.

Partea proastă e că am realizat chiar la bac cât de mult contează echipamentul în viața unui sportiv. Nefăcând parte chiar din cea mai bogată familie din Vitan, aveam pe mine o pereche de pantaloni de trening Sergio Tacchini, din fâș de cea mai bună calitate, în care transpiram ca un purceluș fraged în cuptor și în picioare o pereche de espadrile ieftine, luate din piața de la Castani, de lângă Big Berceni. Toate noi, că doar nu te duci la bac cu chestii folosite pe tine.

Judecată greșită, din toate punctele de vedere, după cum s-a demonstrat. Espadrilele aveau talpă din carton dur, care nu se flexa nici de-o culoare, iar treningul era larg în talie. Pe vremea aceea eram EXTREM de slăbuț, credeau toți că am tenie sau ceva, eventual că am avut rude la Auschwitz, iar țoalele stăteau pe mine ca pe gardul cooperativei.

Îmi aduc aminte cum eram eu un cocoșel uscățiv, cu cioc, gât subțire, urechi mari, ochi ieșiți din cap ca la melc, care aleargă proba de rezistență ținându-și brăcinarii cu o mână, respirând cu alta și cu ultima mână încercând să îndese cartonul din talpa espadrilelor, care carton se rupsese elegant după primii 400 de metri, lăsându-mi degetele cu o șosetă lejer ruptă să respire, în sfârșit, aerul proaspăt de pe stadionul Tineretului. Am ajuns al 11 lea din 14 concurenți, crăcănat de oboseala, cu sânge ieșind dintr-unul din degetele zdrelite în zgura întărită, pantalonii în vine, vinele în călcăie și călcâiele în gât.

Lejer tristuț, pentru că această performanță mi-a adus binemeritata notă de 7 la proba sportivă. împreună cu o performanță mai puțin reușită la Istorie, am reușit să iau sub 8 la bacalaureat, nu spun exact cât, cert e că mi s-a părut o performanță mizerabilă. La fel și familiei, care a avut grijă să îmi sublinieze rateul și faptul că mi s-a prezis că aici voi ajunge. Sămânță rea, ce poți să ceri la un copil ieșit dintr-un tătar, nu?

19 ani. Ai terminat liceul, cam fără brio, nu știi să faci nimic, McDonalds încă nu era în România, au venit de abia în 1995, când am participat la spargerea geamurilor de la deschidere, sperând să prind și eu un cheeseburger gratis, prin urmare, ce să faci, unde să te angajezi? Bucureștiul nu prea era cel mai potrivit loc pentru locuri de muncă, în acea perioadă. Iar joburi de piarizdă, jurnalizdă sau alte zdă-uri care abundă azi pe străzi și simulează un loc de muncă real încă nu se inventaseră.

Desigur, acasă mi se tot bătea apropoul că ar trebui să mă duc să fiu bărbat și să fac naibii armata aia, așa cum trebuie să facă orice bărbat care se respectă. Logic, mă tenta să fac armata cum îl tentează pe mujahedin să sară în aer peste rând, deci am zis pas. Nu costa mult, un cartuș de kent și o sticlă de “coniac” Napoleon și pac, deveneai brusc incompatibil cu armata încă 6 luni. Nu doresc ninănui să fi băut vreodată coniac de ăla. Dar avea o etichetă foarte sexy, cred că adjutantului de la Comisariatul Militar de pe strada Vulturilor îi plăcea mai mult asta. În mod sigur și el o dădea cuiva mai departe, nu pot să cred că îl satisfăcea poșirca aia.

Venea vara fierbinte, vara în care trebuia să învăț pentru admiterea la facultate.
Logic că și la facultate m-am dus să dau examen la sfatul alor mei. Du-te maică la drept, că avocații trăiesc bine și au bani, e viață bună. Sincer să fiu, nici măcar o secundă nu mi-a trecut prin cap să pun în discuție această opțiune. La urma urmei, o facultate ca oricare alta.

Am plecat toată vara la țară, cică să învăț. Doar că, acum realizez, e posibil să fi lovit, pentru prima dată, nesupunerea filială. Pentru că toată vara nu am făcut nimic decât să îi mănânc gemul de zmeură al mătușii la care stăteam și să citesc până mi se făcea capul cât bostanul. Mătușă-mea era profesoară la școala din Corlăteni, satul botoșănean unde ajunsesem, așa că aveam acces nelimitat la biblioteca școlii. Vai, cât am putut să citesc… Ajunsesem să fac inclusiv antrenamente de citire rapidă, in diagonală, în calupuri de patru, de la dreapta la stânga, de jos în sus, de memorare, tot tacâmul de plictiseală posibilă.

Am intrat la drept. Pentru că știam gramatică, desigur. După care am plecat de la drept. Nu am apucat să termin nici măcar un an. Nu aveam bani, nu munceam nicăieri, familia mă ajuta cu prezența și cu ocazionale fredonări ale melodiei Why dont you get a job, a lui Offspring. So, fuck the job, fuck the sistem, hai să găsim un loc de muncă.

Loc de muncă pe care l-am găsit la chioșcul lui Nicorici, de lângă patiseria de la Bobocica. Nicorici era tipul care adusese vestiții creveți vietnamezi în România, pe vremea răposatului lider luminat. Din bănuții strânși cu sudoare importurilor, și-a deschis un chișculeț mic, în scara blocului, chioșc unde vindea ness, țigări, biscuiței, baterii, tampoane și alte obiecte de igienă feminină. Eram 3 vânzătoare, incluzându-mă și pe mine, cea mai nouă dintre ele, singurul fără niciun fel de experiență comercială.

Iar asta a fost ghinionul meu la Nicorici. Pentru că Nicorici făcea inventarul chioșcului la fiecare schimb de tură. Iar cele două colege furau de rupeau pământul în două, de fiecare dată când mă schimbau. Eu, fraierul, nici nu mă gândeam măcar la furturi. După prima lună, aveam deja de plată vreo două salarii către patron. A doua lună nu m-a mai prins pe poziții, devenea deja păgubos, că nici mâncare nu aveam să îmi cumpăr, îmi aducea nevasta lui Nicorici, când i se făcea milă de mine, văzându-mă că îmi venea să leșin din picioare. Am plecat practic acoperit de rușine, cu eticheta de hoț. Nicorici, tati, dacă vreodată o să citești asta, să știi că viperele alea te furau ca pe câmp, dar tu erai prea ocupat să li te uiți în decolteu. Ai meritat ce ai pățit, să știi. Bine, nu a pățit mare lucru, a închis taraba destul de rapid, nu ținea pasul cu hoațele lui.

Iarăși fără muncă, iarăși fără bani. Iarăși ușoare fredonări de la frate-miu Lala Why dont you get a job. Iarăși mă priveam în oglindă și vedeam doar un ratat fără viitor și, mai rău, fără trecut. Iarăși mi se sugera că poate e momentul să devin bărbat și să mă duc naibii să fac armata.
La un moment dat vine o vecină la mama și îi zice că fi-su, mecanic de plicuri, are un loc de muncă pentru mine, dacă tot am liceu de mecanică, înseamnă că ceva ceva tot știu eu.

Știam pe naiba. Cel mai mult eram în stare să schimb un bec, dar și atunci îmi era frică de curent. Ce să fac, m-am dus. Nu era chiar ce visam eu, dar în lipsă de altceva, puteam îmbrăca și o salopetă.
A fost miștocuță viața de mecanic de plicuri. Nu neapărat din punct de vedere profesional, nu mi-a ajutat niciodată în viață faptul că știam pașii unei came duble dar, de exmplu, am învățat să beau o sticlă de Sankt Petersburg lemon în doar 8 ore și să nu se prindă nimeni. Lemon pentru că nu miroseai a alcool, nu din cauză că mi-ar fi plăcut mie mult amestecul. Iar fiul vecinei mi-a rămas prieten și acum, după 20 de ani și mă salut cu plăcere cu el, de fiecare dată când ne vedem.

De la plicuri am plecat pentru că am primit o ofertă mai bună de la RTC, care tocmai își deschidea propria fabrică de plicuri. Un inginer de acolo, parcă Roșu îl chema, a venit la Romkuvert, unde mă desfășuram eu și mi-a făcut o propunere exorbitantă. Salariul triplu față de ce primeam acolo. În 1995, salariul mediu pe economie era vreo 150 000 de lei vechi. Eu aveam puțin peste 300 000 salariu. Iar RTC îmi oferea 900 000. Bani pe care unii oameni, de aceeași factură cu mine, nici măcar nu și-i puteau imagina. Din nefericire pentru mine, la RTC am rezistat doar câteva luni, pentru că am făcut o boacănă destul de mare, stricând niște piese scumpuțe, așa că ne-am despărțit în mod amiabil, decât să plătesc din buzunar niște cuțite diamantate care costau salariul meu pe câțiva ani.

Nu îmi pare rău de perioada asta. Chiar a fost bună pentru mine, am cunoscut mulți oameni, m-am întărit, am devenit mult mai cu picioarele pe pământ, deveneam, în sfârșit, vasluianul în fața căruia tremură cerceii nevesti-sii. Care nevastă potențială în acel moment se numea Geani. Sau Geanina.

Geani era un înger de fată. Genul acela ținut în casă cu forța de mamă, ca nu cumva să ajungă bărbații la ea. Frumosă, doamne ce frumoasă era. Ceva gen 1.60, niște sâni superbi, tari, cu sfârcuri ca niște cireșe, un păr lung până mai jos de fund și frumoasă. Tare frumoasă. Nu îmi venea să cred că stă cu mine și nici nu prea înțelegeam ce vede la mine. De urât nu eram prea frumos, slab ca un gard, fără niciun leu în buzunar, aveam toate calitățile posibile. Și totuși, zi de zi, Geani era cu mine, la bine și la greu, împărțind cu mine un biscuite, dacă nu aveam ce să mâncăm, bând împreună un suc la 0.25 cald sau plimbându-ne kilometri pe jos, pentru că nu aveam bani de autobuz. Geani a fost omul, sau femeia, care m-a modelat complet și m-a transformat în cel ce sunt acum.

După ce am terminat cu RTC, am luat decizia care a umplut de bucurie tot apartamentul 59. Plec în armată. Aveam ceva bani puși de-o parte, ca să mituiesc plutonierul de la comisariat să mă dea în București și să pot mânca o conservă de carne o dată pe săptămână, mă simțeam pregătit să iau taurul de coarne.

Am luat taurul de coarne, dar l-am luat puțin cam prost. Pentru că atunci când am fost și mi-am negociat repartizarea în București, nu am negociat și UNDE să mă duc în București. Așa că am ajuns cumva cam cum nu voiam.