×

Pompierul

Aștept să scriu cartea aceasta de foarte mulți ani. Și nici chiar acum, când scriu primele litere, nu știu dacă o voi termina. Sau dacă, pur și simplu, o voi scrie vreodată. Dar scriu aceste rânduri ca să nu uit, când voi fi mai mare decât Garcia Marquez, de unde a pornit totul.

Home

« »

6. Așa încep primii fluturi în stomac

Toată copilăria și adolescența am fost un copil mic și slab. Nu știu dacă era de la mâncarea puțină și proastă din copilărie, care și-a pus amprenta asupra dezvoltării mele sau, cum ziceau ai mei, din cauză că sunt al dracului și nu se lipește nimic de mine. Deși, copil fiind, numai al dracului nu eram. Ținut cu forța în casă, bonă pentru copiii mamei mele, eram complet pe dinafară legat de ceilalți copii, mediu de joacă și altele. Ca idee, mă înjurase odată un țigănuș din cartier și eu i-am răspuns ritos Să-mi dai la muie! Așa mi se părea mie corect, ținând cont că nu știam ce înseamnă asta și că e mai normal să îmi dai mie ceva, decât să îți dau eu ție.

În liceu nu s-a schimbat în mod deosebit asta. În clasa a 9 a eram, probabil, cel mai mic din clasă la înălțime și greutate. Cu siguranță în top cinci pe liceu, la coadă. Și, fiind liceu cu clase de sport, volei, capătul celălalt era format din elevi de a 9 a care depășeau 1.80 relaxați. Mari, frate, ditamai caii, față de cei 160+ ai mei, diferența era ca între David și Goliat, cu excepția faptului că eram un singur David, iar ei erau un liceu de Goliați.

De aici, timp de vreo 2 ani, a urmat o viață de vis pentru mine. În primul rând, porecla de Păduche, dată de unul din Goliați, pentru că i se părea hazliu cum sunt eu mic și agitat și nu stau locului nicio clipă. Palme după ceafă din senin, piedici puse pe hol, glume haioase sau mai puțin haioase, toate datorate faptului că eram mic. Serios, viața de liceu e dură, dacă ai fost într-un liceu și ai ieșit întreg de acolo, înseamnă că ești bun inclusiv de legiunea străină, posezi o rezistență de invidiat.

Nu mai zic despre cum îmi afecta inclusiv viața sentimentală chestia asta. Elena, dragostea mea din clasa a 9 a, fata pentru care așteptam și câte o oră, nemișcat, la metrou la Crângași, ca să ne întâlnim accidental și să pot să îi fac capul mare cu povești și glume. Da, vine un moment în viață când realizezi că, dacă vrei să ai copii și să faci sex, trebuie să îți exploatezi cele mai bune calități. Ori eu, dacă eram mic și presupuneam că voi rămâne pitic tot restul vieții, nu aveam altă șansă decât să îmi exploatez umorul efervescent.

Elena era o fată micuță de înălțime, dar mai înaltă decât mine, desigur. Brunetă, cu un ten alb ca laptele și ochi asiatici, mi se părea apogeul frumuseții, ambrozia mea sexuală, panaceul tuturor dorințelor înăbușite. Și serios, chiar îmi mergea cu ea. Cu o învăluire de durată, am refuzat complet să fiu băgat în friend zone și nu am ascuns niciodată intențiile mele. Mergeam de mânuță, ne pupam delicat când ne despărțeam la metrou, era relația aceea drăguță la care visează orice geek mic și ochelarist dintr-un liceu oarecare.

După care, într-o zi, fără să vreau, am surprins o discuție dintre ea și niște tipi de la clasa de volei:
– Și ia zi, Elena, am auzit că ești prietena lui Păduche.

A stat Elena câteva secunde, după care:
– A, nu, mă duce la metrou și nu mă mai plictisesc pe bulevard, singură.
– Hai bă, lasă vrăjeala, că mergeți de mână amândoi.
– Nu e, mă, nimic, termină cu astea.

Și acum, când mă gândesc, simt cum mi se dezumflă ceva în mine, ca vezica flotantă a unui pește și mă duc la fundul apei, fără acces la aer și alte bunătățuri. Eu eram îndrăgostit și ea, nemernica, mă vindea pe 30 de arginți. M-am întors, am plecat și nu m-am mai uitat niciodată înapoi, nu am mai vorbit cu ea, nu am mai salutat, am uitat-o complet. Bine, nu a durat mult și m-a alinat Oana. Oana SOBIESŁAW, fata din ultimul an de liceu, care probabil era poloneză și care, nu știu de ce, făcuse o pasiune pentru micul turculeț cu ochelari. Am și acum pe unde o poză cu ea, în care mă sărută pe obraz iar eu mă feresc, alintat, neînțelegând exact ce vrea de la mine și de ce, speriat că este iarăși o glumă care implică pitici. Am înțeles mai târziu ce voia și o să îi rămân recunoscător toată viața, oriunde s-ar afla ea acum. Poate, odată, o să și povestesc cuiva despre ea, cine știe.

Cert e că eșecul cu Elena m-a mobilizat masiv, așa cum nu cred că am fost eu vreodată mobilizat. În vacanța de iarnă am plecat la bunici, unde am făcut toate chestiile pe care le evitam până atunci. Am spart tone de lemne cu un topor pe care, la început, nici nu îl puteam ridica. Am hrănit toate animalele, zilnic, cu tot ce era nevoie, am cărat sute de găleți de apă și am mâncat numai chestii pe care, altminteri, nu le-aș fi atins nici cu mâna, gen jumări cu usturoi, mămăligă cu lapte sau cu brânză și smântână. Da, așa eram eu, copil crescut la capitală. Am călărit, chiar, deși mi-e o frică incredibilă de cai
După care, la începutul verii, am găsit un anunț în Informația, cu cursuri de Karate la nuștiu ce liceu bucureștean. Și am zis că nu are ce să îmi strice și niște cursuri de autoapărare, Bruce Lee nu sunt, dar ceva ceva tot oi reține eu. Din fericire pentru mine, am greșit liceul, în seara în care m-am dus să caut cursurile. Pe vremea aceea, nu existau telefoane mobile. Nu, serios, chiar nu erau. Și nici Google Maps sau Waze, ci doar întrebat din om în om și autobuzul 178, care duce în centru.

Așa că am aterizat, complet incidental și întâmplător, la cursurile de Wu-Shu ale unuia din pionierii stilului, în România, Ioana Florin, care, pe vremea respectivă era slab, atletic și făcea flick flackuri la fel de ușor cum mănânc eu șaorme. Și ce bine mi-a prins că am dat peste el. A fost exact ce avea nevoie un tip timid, destul de mic de statură, slabă, complexat, cu ochelari, tot ce ai nevoie pentru a contura un geek clasic. Probabil îmi mai lipseau cele 10 pixuri în buzunarul de la piept al cămășii și ochelarii lipiți cu leucoplast pe mijloc, ca să îmi scrie pe frunte Aparat de luat șuturi în cur.
Și, ca să vezi fază, am realizat că, de fapt, mie îmi place să mă bat. Bine, e impropriu spus bat. Îmi place să mă lupt în ring. Pe parcursul unei veri, am reușit să realizez lucruri la care doar visam, urmărind filme cu Cinthya Rothrock și Lorenzo Lamas. Dar, ceea ce era cel mai important, nu îmi mai era frică de chestii gen E mai mare decât mine (practic, toată lumea era mai înaltă decât mine) și nu îmi era jenă să dau un pumn.
Dar ce a fost cel mai frumos a fost că, în vara aceea, am crescut 14 centimetri. Dintr-o dată, din piticul amețit cu ochelari, devenisem un tip decențel, de aproape 1.80, destul de bine făcut și cu multe, multe plăți de făcut.
A veni prima zi de școală. Am intrat pe poarta liceului, m-am conversat puțin cu portarul, când, la un moment dat, am auzit un urlet de pe băncile din curte:
– Păduche, vino încoa, că te aștept de o vară. Hai vino la tac-tu, să te salte puțin de la pământ.
Urletele le emana Silviu, unul din bully mei favoriți, genul acela de om stupid, care pur și simplu nu are liniște dacă nu face rău cuiva, de preferință mai mic decât el. Silviu era destul de înalt, dar nu reușise să rămână în clasa de volei, pentru că era dolofan. Genul acela de gras pe care curge slănina, nu se așează cât de cât uman. În uram pe Silviu cu pasiune și, din păcate pentru el, era exact omul de care aveam nevoie în acel moment.
M-am îndreptat încet spre el, privindu-l de la distanță. Dintr-odată, nu mai părea deloc fioros, ci doar un grăsun isteric, care făcea gălăgie pentru toată gașca de adolescenți strânsă în zona respectivă.
– Coițe, dar ce e cu tine, pari mai înalt? Ia zi, Păduche, ai dat și tu la buci vara asta? ZI bă, nu îți fie rușine, că acum ești mare, ai trecut clasa a 11 a, ditamai bărbatul.
Aveam în cap multe idei de a-l distruge fizic pe micul terorist. Anii de tortură își cereau drepturile și voiau să îi dea, pe loc și toate odată, toată suferința pe care o avusese copilul ce eram la momentul respectiv.
– Am venit, mă Silviu. Ia zi, ce…iar după cuvântul ce, i-am dat o singură palmă.
Eram mult mai bine făcut decât el, sătul de miile de flotări făcute sub ironiile lui Florin, cu pumnii tociți de zeci de ore de lovituri în sac. Iar el era un gras bleg și coleric. A căzut în fund pe bancă și se uita tâmp la mine, cu gura căscată, uimire, teamă, whatthefuck și restul senzațiilor care îți trec prin minte în asemenea momente.
A dat să se ridice, moment în care i-am zis, pe cel mai calm ton posibil:
– Stai jos, altfel a doua oară nu te mai ridici.
După care am plecat în treaba mea.
Ca să vezi ce însemnă reputația în liceu. După chestia asta, unul din colegi, Luca, s-a apucat să împrăștie zvonul că l-am ajutat să scape de niște țigani, la el în cartier. Și că i-am bătut pe respectivii de se căcaseră pe ei. Și că sunt un ninja în deghizare. A contribuit la bârfă și legitimația de sportiv la clubul de wu-shu al RATB-ului, pe care i-o arătasem într-o pauză. Una peste alta, devenisem centură neagră la wi-shu, super luptător, cavalerul dreptății și superman de Vitan.
Nu am comentat, a fost ceva util pentru mine, datorită acestor legende, nu a trebuit să mă mai cert niciodată cu nimeni, cât a mai rămas din liceu. Oricum nu îmi păsa de nimeni, eu doar doream să fiu lăsat în pace, cu ale mele. A venit, la un moment dat, Elena la mine:
– Mi-a plăcut că ți-ai impus punctul de vedere în fața lui Silviu.

M-am ridicat, fără să spun nimic, și am plecat. Niciodată nu am mai vorbit cu ea, nici măcar după vreo 10 ani, când mă căutase, pe internet, să mai depănăm amintiri despre școală. Desigur, acum îmi pare rău că am fost un prost căpos, doar că greșelile copilăriei și tinereței, deși se estompează foarte rapid, își produc efectele încă mulți ani de la săvârșirea lor.

Era o după masă de weekend, pe la începutul verii. Pierdeam, ca de obicei, vremea pe stadionul de lângă casă, lăbărțat pe o gradenă, cu un BT atârnat lejer de o buză. Erau foarte împuțite BT-urile, dar, pe de altă parte, arătau a țigări de oameni cu salariu, nu ca Plugarul sau Mărășeștiul de toate zilele pe care le poșteam câte 5-6 la o singură țigară. Când ești un semi-rocker la început, lipsa banilor este un stindard, nu o jenă.
Bârfeam împreună cu prietenul Mefisto, fost copil zănatic, actualmente rocker supărat, cu chelie și barbă, soție și copii, despre tot ce ne trecea prin fața ochilor. Dacă nu știți, bărbații sunt cele mai bârfitoare ființe de pe suprafața Terrei. Da, știu, legendele străbune vă zic că femeile ar fi. Dar nu, femeile poate că sunt sunt mai vorbărețe, bărbații, în schimb, foarfecă tot ce prind și traduc prin Am futut-o și pe-asta, dă-o dracu’.
-Am fost aseară la Mia acasă. Bună Mia. Băut ceva, dansat, ascultat muzică decent, am pus un film pe casetă și ne-am așezat pe canapea, mai comod, if you know wattamean.
– Da, Mefi, toți știm ce tu mean, e ok.
– Dau sutienul jos, pipăi țâțic, țâțic bun, bun de tot. Tare, cu sfârcurile mari și fierbinți, numai buni să îți împingă mâna în chiloți. Am băgat mâna în chiloți, mângaiat ceva lindic pe acolo, după care am scos-o, ca să îmi dau tricoul meu jos…
A urmat o pauză, care nu se mai termina.
-Păi și? Ce s-a întâmplat?
– Nimic, frățică, nimic, pentru că îmi mirosea mâna de parcă tocmai curățasem 60 de kile de caras. Și prin caras, mă refer la pește, if you know wattamean. Bă, puțea într-un mod înfiorător, îi mirosea pizda ca unei babe în 135, vara, la prânz.
-Da’ de unde știi tu cum miroase pizda unei babe atunci?
– Sictir, nu ai puțină compasiune pentru suferința mea.

În timp ce râdeam așa, mi-am aruncat ochii pe pista de atletism, unde o tipă drăguță văzută de la distanță, făcea niște chestii care mi s-au părut cunoscute, mișcări de Santa, de la Wu-Shu.

Santa e un fel de dans de la sporturile astea chiezești, în care un anume, gen tu, învață câteva sute de mișcări, pe care trebuie să le execute în ordinea și la amplitutinea corectă, în funcție de cerințele exercițiului. E destul de bun pentru a induce o memorie musculară pentru diverse lovituri și dacă vrei să ajungi mare maestru în ciocăneală de asta de gen. Altfel, este plicticos până la moarte, nu l-am suferit niciodată, așa cum nu am suferit niciodată să dansez, la nunți sau aiurea. Desigur, toate gagicile care făceau sporturi de gen, se orientau rapid spre dansuri de astea unde, surpriză, erau foarte bune. Acum, ce să zic, dacă reușești să ții minte pașii la hora din sat, reușești să ții minte și mișcările alea.

Cred că, pentru prima oară în viață, atunci, am avut tentația de a mă duce spre ea. Total necaracteristic mie, fii un copil/adolescent timid, introvertit și, în general, destul de prostănac cu femeile. Adevărul e că, dacă mă uit în urmă la toată grămada de femei care mi-a trecut prin pat, sau na, în fine, lângă pat, movhetă, blat de bucătărie, chiuvetă, cadă, masă, toaletă de tren, de avion etc, realizez că absolut cu fiecare în parte, din cele de care îmi aduc aminte, am avut un noroc teribil când le-am convins să îmi aparțină. De fiecare dată, cumva zarurile au picat de partea mea, contribuția mea fiind apropiată de zero. Până și actuala mea nevastă, practic, m-a agățat și m-a aburit. Ea zice că mă iubește, eu nu prea înțeleg de ce, dar nu vreau să îmi mânii soarta, așa că o las baltă.

-Bună, și tu faci wu-shu?
Până să răspundă copila ceva, din dreapta ei a apărut o scorpie, identificată ulterior drept distinsa ei mamă:
– Nu e treaba ta ce face ea, hai, cară-te de aici.
– Mamă, dar nu a zis nimic rău, lasă omul să vorbească, mai rămâne să îl iei la bătaie, spuse frumușica dansatoare de santa, fără să se oprească din activitate.

Cu un mârâit, zbirul s-a retras la locul ei. Am răsuflat ușurat, în timp ce întrebam:
– Auzi, dar ce a fost asta?
– Asta a fost mama, are tendința de a fi mult prea protectivă, uneori.
– Heh, ești genul ăla ținută în casă, pentru protecția pieliței aceleia mici?
– A, ce pieliță? GEANINA, DESPRE CE VORBIȚI VOI ACOLO?? se auzi din fundal.
– Nimic, mă mamă, glumim și noi cu de-astea copilărești.

Și uite-așa, din glumă-n glumă, din prostioară în prostioară, ea a uitat să mai facă exerciții, eu am uitat că venisem decis să mă uit în decolteul ei și am vorbit tot timpul, despre orice prostie, fără să realizăm cum trece timpul. Iar ideea de a ne întâlni și mâine a venit complet natural, parcă din partea amândurora, fără vorbe sau tatonări.

Deja, cumva, eram prieteni.