×

Pompierul

Aștept să scriu cartea aceasta de foarte mulți ani. Și nici chiar acum, când scriu primele litere, nu știu dacă o voi termina. Sau dacă, pur și simplu, o voi scrie vreodată. Dar scriu aceste rânduri ca să nu uit, când voi fi mai mare decât Garcia Marquez, de unde a pornit totul.

Home

« »

5. Teroare verde a focului

V-ați gândit vreodată care e momentul în care v-a fost cel mai frică în viață? Momentul acela în care ați simțit teroare, teroare aceea care vă face sângele să gâfâie prin artere și care vă blochează creierul, mâinile și picioarele până la punctul în care refuză să mai funcționeze normal?

Pentru mine, acela a fost momentul. Când s-a făcut dimineața zilei în care trebuia să plec în armată. Trezirea brutală la realitate, toată familia care se agita în jurul meu, negura din cap, mahmureala, senzația de vomă continuă, totul a dus la un moment în care voiam să îmi pun mâinile la urechi și să urlu incontrolabil de frică și teroare. Cred că dacă eram cu cineva cu care să fi putut vorbi și care să mă înțeleagă, chiar asta aș fi făcut. Din fericire, gândul că ai mei ar fi profitat pe viitor de momentul meu de slăbiciune, m-a adus cu picioarele pe pământ și mi-a readus inima în piept, din chiloți, de unde aterizase.

Seara de dinainte fusese o mare dezamăgire pentru mine. Sperasem la o despărțire de aia de care văzusem în filme, cu prieteni care se îmbată de jale și dor, cu iubita care îți face un ultim blowjob de despărțire și îți jură credință eternă, un fel de Casablanca, dar cu moldoveni aprigi și cutii de Scandic.

Mulți dintre voi habar nu au ce e Scandic Vodka, nu? Ehehei, ce vremuri frumoase de trăit au fost. Scandic a fost prima marcă de vodkă autohtonă care a venit cu ideea genială de a face vodkă la cutie, inclusiv cutiuțe mici, care puteau fi strecurate în buzunarul de la piept și sorbite cu paiul. Vai, nu vă imaginați câte telefoane de alea am putut să beau în zbuciumata mea viață de liceu. Frumos băgate în buzunarul sacourilor, se sorbeau de zor de toți cei ce aspirau la statutul de mascul alfa, beta sau măcar mascul cât de cât. Eu, fiind cel mai mic din clasă până în clasa a 11 a, făceam toate prostiile la pătrat, ca să nu rămân mai prejos față de ceilalți, desigur. Nu o dată ora de matematică s-a încheiat cu o vomă în grup pe șinele de tren din spatele liceului, pentru că, desigur, vodka o cosmetizam și cu țigări de cea mai proastă calitate, pentru că doar nu era să am bani de țigări. De fapt, nu îmi aduc aminte ca, vreodată, maică-mea să îmi fi dat bani de mers la școală, alții decât cei pentru transport.

Seara precedentă se terminase cu cutii de Scandic, doar că fuseseră băute de mine încumi, împreună cu mine. Deși știau că plec, prietenii mei de atunci nu binevoiseră să apară decât vreo trei la întâlnirea programată în acea seară. Nu am aflat niciodată de ce, nu am mai vorbit niciodată cu vreunul. Iar cei ce veniseră, au stat puțin și au plecat, cu diverse motive.
– Armată ușoară, Cetin, să nu ne faci de râs. Venim în vizită neapărat duminica asta.
Niciodată nu au venit vreunul, a fost ca și cum aș fi murit brusc pentru ei.

După ce am consumat despărțirea, am plecat la Geani acasă. Desigur, Floarea Cioacă, maică-sa, nu mă primea în casă, așa că întâlnirile noastre se consumau pe holul din fața ușii, unde stăteam și vorbeam câte în lună și în stele, până venea femeia și mă gonea de acolo, cu alese și duioase urări de vagabondule, mai du-te acasă și lasă-mi fata în pace.

A fost, poate, cea mai aiurea, înghețată, rea despărțire de care am avut parte. Și eu, și ea eram introvertiți și nu știam să ne manifestăm fizic nevoile și sentimentele. Doar stăteam unul lângă celălalt, îmbufnați și priveam în gol, către un punct care nu se mai termina pentru niciunul. Fiecare încercare de a deschide vorba se termina cu un Da. Sau Nu. Sau pur și simplu cu o pauză. Nu știam ce să zic, ce să cer, ce să ofer, nu reușeam să scot nimic din mine.
– O să mă aștepți?
– Ți-am zis că o să încerc. Eu, ACUM, vreau să te aștept. Nu știu ce va fi mâine sau săptămâna viitoare.

A fost una din cele mai lungi discuții din acea seară.

– Ai fi vrut să facem dragoste acum?
– Nu.
Și iarăși o tăcere lungă, stupidă, pe care o puteai curăța cu o lavetă de pe pereții murdari ai blocului.

La un moment dat m-am ridicat, ne-am sărutat, am strâns-o în brațe și i-am mai simțit o dată sfârcurile perfecte cum mă împung și îmi comandă un început de erecție și am plecat. Am mers pe jos tot drumul până aproape de casă. Mi-am cumpărat de la un chioș o cutie de Scandic la 500 ml și o sticlă de Fanta (- aveți Fanta roz? – Toate avem fanta roz, puișor) și am stat în cur în fața blocului, singur.

Cât timp am stat, habar nu am. Am băut chestiile alea și, când am simțit că lumea nu mai e atât de sigură în jurul meu, am urcat pe scări până în casă. Stăteam la etajul 9. Urcatul pe scări îmi dădea impresia că timpul trece mai încet și că, printr-un ceva miracol science fiction, timpul se va dilata atât de mult încât nu voi mai ajunge niciodată a doua zi. Voiam și să o sun pe Geani, era și extrem de târziu, dacă o sunam, cu siguranță răspundea Floarea Cioacă și mă făcea ca la Nufărul că iarăși atentez la fi-sa, era un întreg tumul în alcoolizatul meu cap. După care am adormit, somn negru, fără vise, somnul acela din care nu ai vrea să te mai trezești.

Doar că m-am trezit. M-am trezit cu acea groază și teroare. Dintr-o dată, totul era acolo, viitorul era lângă mine, palpabil, cu ochi roșii de teroare, cu confruntarea fizică dintre băiatul ce eram și entitatea care urma să devin. Acel eventual bărbat pe care îl aștepta toată lumea sau, de ce nu, acel ratat alcoolic și abuziv ce ar fi putut emerge dintr-un mediu distructiv și nivelant precum armata.

Mi-am luat valiza de lemn și am plecat spre mașină. Nu am înțeles de ce era înrădăcinată ideea de a merge cu o valiză de lemn după tine. Desigur, și eu am făcut rost de una de la cineva, habar nu am cine, dar nimeni, niciodată, nu ne-a spus că ar trebui să avem o valiză de lemn cu noi. Toată lumea știa că trebuie să ai valiză de lemn și aia era. Și nu, în armată nu se furau chestii, cel puțin nu acolo unde am fost eu. Oricum, era practic imposibil să o faci și eram mult prea puțini ca cineva să își permită să o facă. Un eventual hoț ar fi fost izolat imediat.

Mama, brusc, devenise foarte lacrimogenă.
– Să ai grijă, dragul mamei și să fii ascultător, să nu ți se întâmple ceva. Că ți-a trebuit ție armată, nu puteai să o mai lași până o scoteau ăștia.

Mi-a venit brusc, pe loc, să îi dau una. După ce multe luni de zile mă terorizase că nu mă duc în armată, că pierd vremea, că nimeni nu o să mă angajeze vreodată fără stagiul militar satisfăcut (ceea ce era, pe undeva, adevărat, dacă nu aveai armata făcută, era foarte greu să te angajezi, pentru că nimeni nu voia să își blocheze postul cu un tip care pleca un an la cuca măcăii, să servească patria), că să fac ceva cu viața mea și poate termin și cu fata țiganului, acum, brusc, o apucase grija și eu devenisem vinovatul pentru plecare. Clasic mom, de fapt.

De nervi, nici nu prea i-am mai băgat în seamă, când am intrat pe poarta unității de la Pieptănari, unde se strângea șeptelul ca să fie redistribuit către unitățile hulpave, ce abia așteptau să înghită niște cărniță proaspătă. Ne-am strâns în brațe destul de rece și am intrat, fără să mă mai uit în urmă. Probabil nici ei, dar oricum, nu îmi mai păsa, aveam alte probleme, mult mai grave pe cap. Cum ar fi că făcusem primul pas spre a deveni biban.

Bibanul este treapta cea mai de jos în armată. Este ultimul venit în zonă și este primul care este chinuit, la nevoie, cu orice. Dacă ar fi să fac o paralelă cu frontul, e cel ce e trimis înainte drept detector de mine, pentru că oricum altă valoarea nu are. Corespondentul bibanului, la pompieri, este gogoșarul. Am aflat asta pe propria piele, când un tip cu ceva grade a început să urle la mine:
– Gogoșare, unde pula mea te crezi, pe câmp la mă-ta, pas alergător, nu te târâi ca scroafa dup montă! Marș, mă, mai repede, nu auzi, vorbește un om sau rage un bivol?

Din punctul meu de vedere, răgea un bivol, pentru că eu habar nu aveam ce e ăla gogoșar și nu știam că vorbește cu mine, mă gândeam că o fi ceva specialitate din armată. Până să mă dumiresc că eu sunt găgășarul și cam care e direcția în care trebuie să mă îndrept în pas alergător, respectivul om cu grade deja era roșu la față ca de la o criză de apoplexie, ochii scoși din orbite și practic nu se mai înțelegea nimic din ce urla. Am auzit pe fugă un Ne mai vedem noi, dar cine dracu’ stătea să mai analizeze așa amenințări, după urletele alea? Pas alergător, adică fugă cu picioarele la spinare, valiza tronca tronca în brațe, transpirat fleașcă de la căldură, plus că nu am suportat niciodată alergarea, mi se pare cea mai inutilă pierdere de vreme pentru o persoană cu valențe umane.

Grosul poporului dus la tăiere era strâns într-un garaj uriaș, golit de mașinile de pompieri care îl ocupau în mod normal. A fost prima oară când am înțeles rostul valizei de lemn, care s-a transformat brusc într-un scaun confortabil pentru un gogoșar transpirat și amărât, care nici măcar nu intrase bine în unitate și deja era luat la ochi de către cei ce aveau pâinea și cuțitul, cuțit care se pare că voiau să îl utilizeze la cu totul altceva decât feliat de pâine. Da, mintea mea atunci la acest nivel de teroare era, simțeam că toți cei din jurul meu vor să îmi facă răul și că am intrat într-un malaxor al distrugerii din care nu aveam cum să mai scap.

Singurul lucru care mă mai ținea agățat de realitate era, nu știu de ce, gândul la Geani. Nu vreun gând în mod deosebit, nu vreo amintire în mod special, dar cum îmi venea imaginea trupului ei micuț în gând, când puteam să o văd pe canvasul minții, automat simțeam că mă liniștesc și devin mai rău și mai motivat să scap de acolo. Și aveam și de ce să încep să fiu rău.

Pentru că în jurul meu se dusese dracului orice urmă de copilărie. Peste tot se vedeau urmele activității unității, furtune, scări, târnăcoape înnegrite de foc, prezante agățate de uși (prezantele sunt costumația impermeabilă a pompierilor, cea care se trage deasupra uniformei înainte de plecarea la foc), mașini de pompieri cu roțile de parcă erau noi (se făceau cu cremă de ghete) și, în primul rând, privirile tuturor celor din jur. A fost prima oară când am învățat că, atunci când îi este frică, omul este cel mai teribil și egoist animal, nimic nu mai contează din educația primită anterior, în afară de instincul de a te proteja pe tine însuți.

Ochii oamenilor, în acele momente, erau ei înșiși o poveste. Oglinda perfectă a personalității fiecăruia. Bărbații mai în vârstă aruncau priviri arogante și ușor relaxate. Știau că se vor descurca, știau ce viață urmează și că i se pot adapta. Vlad, tipul de 27 de ani de la comisariat, avea o discuție de viață cu un altul:
– Bă, eu și la pârnaie am futut. Am adus-o acolo pe nevastă-mea, bă, pentru că ce zic eu, aia se întâmplă, am băgat-o în cameră, am pus o pătură și am dat frățică, până am rupt pizda în ea. Înțelegi? Am rupt pizda în ea.
Hăhăitul din jurul lui demonstra că oamenii au înțeles și savurau, în imaginație, momentul în care măgădăul rupea, poate la propriu, un amărât de vagin.

– Ai rupt pe dracu, pisoi, se auzi din spate.

Brusc, s-a văzut că aproape i-a sărit borșul pe nas lui Vlad, de nervi. Pentru că, desigur, în spate, era colegul Aripioară, care își tăia elegant unghiile, ascultându-i poveștile de pârnaie.
– Mă faci mincinos, bă schelet ambulant?
– Într-un cuvânt, da. Probabil ai futut-o pe amărâta aia care te suportă, dar eventual ai futut-o la vizita conjugală, nu în camera ta.
– Frățioare, să te ferești de mine câdn ajungem, că e nasoală treaba, să știi.
– Da, pisoi, stai liniștit. Ia zi, bă, turcule, care mai e viața ta? Te-au încălțat ăștia? Hai că ești speriat ca nevasta lui Vlad înainte de pulă la bahaus, mergem să fumăm o țigară ceva?

Nu am mai apucat să mergem la țigară, pentru că începuse ceremonia de primire a tăurașilor în țarc. Sau a gogoșarilor în iad, cum vreți să îi spuneți. Ne-am strâns în careul mare al unității, în cor de Mișcă dracului mai repede, gogoșare, hai putoare, mișcă mai repede, că arde, hai hai. Nu puteam să nu mă gândesc că, dacă nu existau toate urletele alea, probabil ne-am fi adunat mult mai repede și mai ordonat. Așa, eram ca niște oi speriate, alergate haotic de ici-colo, cu tărăboanțele alea de lăzi de lemn după noi, obosiți, speriați ca vai de noi, fără să înțelegem nimic.

– Bună ziua, soldați! a urlat o voce la noi, în boxe. Ne vorbea comandantul unității.