×

Pompierul

Aștept să scriu cartea aceasta de foarte mulți ani. Și nici chiar acum, când scriu primele litere, nu știu dacă o voi termina. Sau dacă, pur și simplu, o voi scrie vreodată. Dar scriu aceste rânduri ca să nu uit, când voi fi mai mare decât Garcia Marquez, de unde a pornit totul.

Home

« »

2. Recrutarea

Centrul zonal de recrutare din Vitan era un fel de sită pentru băieții cu bani. Da, cine nu face armata nu e bărbat. Se poate adăuga că nu e bărbat, e bărbat cu bani. Din analizele mele, pe vremea respectivă făceau armata timizii, care nu știau să întrebe dacă pot fi rezolvați cu o amânare sau cei care erau trimiși forțat de părinți, cumva, într-un fel, situația mea. Da, adevărat, nimeni nu mi-a zis Marș la armată, dar când ți se spune toată ziua că ești un untermensch din cauză că nu ai un serviciu stabil și armata făcută, e ca și cum ți s-ar spune.

Când am intrat, la 7.30 dimineața, pe poarta centrului, cea mai mare hărmălaie ce era acolo. Băieți, bărbați, oameni de toate tipurile și clasele sociale se înghesuiau pe lângă garduri, vorbind tare și încercând să pară siguri pe ei. Se fuma cu mare patos, se vorbea în gura mare, se râdea strident, expansiv și exhibiționist, fiecare încercând să pară mai mare, mai dur, mai curajos.
– I-am făcut pe ăștia ani de zile, era unul din ei foarte vocal. Mă duc acum că na, am 27 de ani, cât să o mai amân, că nici cu dungă roșie pe buletin nu vreau să rămân. Bă, vă zic eu, o să mai auziți de Vlădescu în viața asta.
– Tu Vlădescu, eu Vlad, e posibil să fim rude, mai știi? comentă mucalit un puștiulică de 1.60 metri, care rezema o margine mai mică de gard.
Vlădescu probabil avea cu vreo 30 de centimetri mai mult, iar pulpa lui era mai groasă decît mijlocul fratelui de circumstanță.

Am trecut de ei, mergând destul de apăsat direct spre biroul plutonierului meu, cel care mă scăpa de armată până acum. Destul de stresat, duceam același plocon ca de fiecare dată, cartușul de țigări și sticla de Napoleon, gândindu-mă că poate de data asta e puțin și mă trezesc dat unde se agață harta în cui.

Una din terorile tuturor celor noi încorporați era să nu ajungă acolo unde se agață harta în cui. Probabil niciunul dintre ei nu înțelegea unde e acel loc înfiorător unde nu vor să ajungă bucureștenii și toți presupuneau că ar fi vorba de Sighetul Marmației. Eu fiind mai tipicar, am căutat pe hartă cam unde ar veni mijlocul hărții, prin urmare mi-a ieșit că ar fi vorba de localitățile Moldova-Sulița sau Cârlibaba. Nu suna prea înfiorător, plus că erau moldoveni de-ai mei, nu? Ulterior am aflat că da, e vorba de sighet, unde bucureștenii sunt primiți cu cea mai mare bucurie, fiind toată perioada celor 12 luni ultimii oameni din unitate, curățind WCuri și în dimineața zilei de liberare. Nu știu, posibil să fie doar zvonuri.

– Să trăiți, dom’ plutonier, am venit!
– Ia zi, bă turcaflețule, ce vrei? Te mai sărim șase luni?
– Nu, dom’ plutonier, vreau să fac armata!
– Hai du-te bă d-acilea, da’ ce-ți veni, ești bolnav, vrei îngrijiri medicale moakă, ce ai?
– Nu, dar știți, vreau să termin cu căcatul ăsta, să nu mă mai streseze tot timpul.
– Bă Amtecea, sau cum dracu îți spune, ascultă aici un bătrân. Încorporarea asta obligatorie nu o să mai țină mult. Mai ai răbdare, că nu știi de unde sare iepurele și scapi.

Pe dracu, mintea mea era la cartofi, în perioada aia. Ăsta nu vrea să plec, ca să îi dau șpagă, are nevoie de țigări, futu-i pe mă-sa de bișnițar. Din nefericire, așa sunt eu construit, să nu am încredere în nimeni, niciodată. Țin minte că același lucru l-am făcut în clasa a 7 a, când profesorul de lucru manual a făcut tragere la sorți pentru șeful clasei. Fiind mic și simpatic, când am ajuns la catedră, mi-a împins ușor un bilet spre mine, făcându-mi cu ochiul. DOar că eu am considerat că vrea să mă păcălească, așa că l-am ignorat și am luat alt bilet, desigur, necâștigător. Șeful clasei a fost Tăbăraș, colegul nesuferit, care a venit după mine și a luat biletul pe care l-am refuzat eu.
– Nu, dom’ plutonier, vreau să fac armata, să mă întorc și eu dracului bărbat, am zis eu, făcându-i cu ochiul șmecherește.
– Bine, turcule, să te facem bărbat atunci. Ia hai până dincolo, la nen-tu adjutantu.

Dincolo, în încăperea cealaltă, un alt plutonier, dar cu o tresă în plus, bătea de zor la o mașină de scris, în stilul un deget. Stilul un deget înseamnă ținutul degetului arătător extrem de drept, în timp ce ochii îți litera dorită pe tastatură, nu mai mult de 5-6 secunde, după care, când litera e găsită, degetul anterior menționat apasă victorios, se ridică, se moaie în gură după care trece la următoarea literă. Îl ajuta foarte mult la scris faptul că avea un nas cât tot capul Horn, care ghida degetul spre tastă cu precizia unui ceas elvențian.
– Ia zi, Tararache, cine-i tovarășul și ce dorește.
– Șefu, tovarășu’ direște să plece în armată și, după ce are în punguța aia de un leu, cred că ar vrea să îl repartizați în București.
– Ia zi, bă țâcă, vrei să-ți aperi țara, chiar și cu prețul vieții, a?
– Ăăăă…
– Taci că s-a udat puțin, băi, Rache. Da’ tu ce credeai, bă băiete, că la ce folosește armata asta, doar ca să ai unde să pleci de acasă? Tu nu ai auzit că se pregătește de un război cu rușii?

Cred că mă albisem puțin. Păi pula mea, eu venisem să fac o formalitate, să nu mă mai frece la cap ai mei, nu să mă duc să omor ruși. Ce căcăt mi-au făcut mie rușii, de trebuie să mă duc la război? Și am și platfus și ochelari!
– Dacă trebuie, apărăm, asta e! – am zis, alb și plin de mândrie.
– Ahem, da, se vede, când ieși, vezi că e buda pe stânga, să te ștergi dracului la cur de eroism. Hai, tunde-o, lasă drojdeaua din plasă aici, te cheamă ăștia să îți dea repartiția mai încolo.

Am ieșit afară și mi-am aprins repede o țigară, ca să evacuez eroismul maxim din mine și să îmi liniștesc tremurul de eroism al mâinilor. Ca scuză, la vârsta aia ai prea puțin contact cu moartea ca să nu te sperie simpla ei menționare în viața ta. Oricum am detestat întotdeauna ideea de a fi prezent în preajma morții, de aceea nici nu am frecventat marile înmormântări din familie.

Am tras câteva fumuri, după care m-am îndreptat și eu spre grupul Vlazilor de mai-nainte, unde în continuare se vorbea gros și se râdea de toată lumea.
– Ia zi bă, hăhăia Vlădescu cel mare, cam câte femei ai futut tu până acum?
Destinatarul întrebărilor, un puști micuț, blond, se uita de jos în sus la Vlădescu, scărpinându-se într-o ureche.
– ăă 1, 2…ăăă, stai. Cu tot cu doamna Vlădescu senior sau fără?
– Cu tot cu…stai, ce pula mea zici tu, care doamna Vlădescu? Zici de mama sau de nevastă-mea.
– De care vrei tu, că le fut pe rând, nu e problemă.

Am crezut că îi sar ochii din cap matahalei. S-a făcut roșu și exoftalmic, a început să pufnească taurin pe nări, gata să îl strivească pe micuț dintr-un pumn. Sau dintr-o palmă, că părea milostiv.
– Stai, nu te agita, îi zise blondinul. Suntem la comisariat, nu vrei să te ia ăstia la ochi. Mai glumim și noi, îți dai seama că nu mi-aș permite să le fut pe doamnele Vlădescu.
După care se întoarse pe călcâie și plecă spre gardul unde eram eu rezemat. Exoftalmicul nu a mai apucat să audă șoapta din mers a piticului:
– Doar le dau muie…

Ajuns lângă mine, mi-a întins mâna să se recomande:
– Salut, sunt Teo.
– Noroc, Cetin.
– Cetin? Interesant nume, de unde vine?
– Din Turcia, cred, taică-miu e tătar.
– Și știi ce înseamnă?
Prin clasa a 12 a decisesem că e cazul să găsesc o traducere pentru numele meu. Eu habar nu am de limba turcă, tătară sau alte chestii mongoloido-panonico-ungrice. Român get beget, cu mamă moldoveancă și tată relativ, tot timpul primeam întrebarea Dar ce înseamnă Cetin? Așa că am decis să îi găsesc eu o traducere. Virilul. Cum mă întreba vreo gagicuță în depeșoteca de la Petofi Sandor ce înseamnă numele meu, cu ZBANG, o loveam intrinsec cu un Virilul șoptit adânc, ușor răgușit, însoțit de o privire bovină pe care eu o credeam sexy și plină de promisiuni.

– Înseamnă Viril, dar nu sunt foarte sigur.
– Dap, cred că asta înseamnă. Mie mi se spune Aripioară, pentru că sunt mic și mă poate lua vântul, dacă bate prea tare. Adevărul e că Aripioară fusese construit cumva de către un Dumnezeu foarte zgârcit. Mic de statură, cu un nas ascuțit în formă de lamă de kindjal, o aluniță mare în colțul gurii care acoperea niște dințișori mici ca de viezure, continuat cu un gât lung și subțire ce susținea un piept stors și scofâlcit, când mergea era fix ca și cum bătea vântul. Mai era și lejer crăcănat.

Brusc, în ușa comisariatului a ieșit un sergent, răcnind din toți rărunchii:
– Recruții pentru iunie, adunarea în fața mea!
Lent, au să se ia țigări din gură, să se îndrepte coloane, ușooor, ușooor, ostentativ, de genul știți, noi suntem aici pentru o formalitate, ar trebui să fiți mai politicos.
– Mișcă-te, soldat, futu-ți crucea și grijania mă-tii, că nu ești la mă-ta acasă, să se roage cineva de tine să te ștergi la cur. Dacă până număr la 5 nu sunteți toți aici, direct la Sighet plecați, TOȚI!

Știți cum rămâne un nor de praf în forma lui Roadrunner când fuge de Willy E. Coyote? Așa a rămas în locurile ocupate cu o secundă înainte de grupurile vesele. Brusc, a început să se simtă ușurelul pumn de fier al armatei cum se strânge, fără mănușa de catifea, care se pierduse undeva pe drum.

– Ababei!
– Prezent!
– Jandarmi, Băneasa, spor la înotat.
– Abăluță!
– Eu!
– nu Eu, că nu am păscut vacile amândoi, bă, lighioană!
– Prezent!
– Așea. Tu te duci la tancuri, la Măgurele, te văd bine în turelă.
– Ametcea!
– Prezent, să trăiți!
– Ho cu tata, eroule, că te verși. Fiindcă ești tu așa focos, o să mergi la pompieri. Servești patria?
– Servesc… am zis cu jumătate de gură, mi-am luat fițuica pe care scria locul, data și ora unde trebuia să mă prezint, după care m-am rezemat de gard. Futu-i pe mă-sa, tocmai la foc mă trimite? Ce căcatde treabă am eu cu focul, că eu îmi ard degetele și dacă aprind aragazul.

– Ia zi turcule, pompieri? se așeză lângă mine, Aripioară, blonduțul cu chef de glume.
– Mdea, pompieri, în pula mea, cu norocul vieții mele.
– Lasă, Ismaile, zi bogdaproste că ești în București, uite la Vlad ăla micu, pe el l-au dat la Sighet, la vânătorii de capre și pe frati-su la noi, la pompieri.

Vlad, cel de care ziceam eu că e geamăn cu Vlădescu, de fapt avea un frate cu el. Fratele lui geamăn. Vlad era brunet, cu părul negru și frumușel, fratele, Sandu, era blond, creț, ușor chel și urât cu clăbuci. Pe lângă asta, avea un tic scârbos, își rodea carnea de lângă unghii. Mâinile lui arătau tot timpul ca niște răni vii, infectate cu diverse bacterii. Stăteau amândoi într-un colț și bombăneau încet unul la celălalt.

– Mergi la o bere? mă întrebă Aripioară.
– Neah, am prea mult sictir. Haidi, ne-om vedea la încorporare. Hai liba!
– Bă turcule, se auzi din spate un răcnet, care liba bă turcule? Tu vrei liberare și încă nu ai foaia de drum bine în mână? Tu ai zamă-n cap, mă copchile?

Am plecat, nici nu m-am mai uitat înapoi. Aveam chef de discuții filozofice cu plutonieri din armată cum aș fi avut chef să fac sex torid cu un cactus. Trebuia să mă duc acasă, să le dau vestea bună celor ce mă iubeau ca sarea-n ochi, după care trebuia să merg să îi dau vestea și Geaninei.

Geanina habar nu avea unde eram eu și ce făceam. Urmau vremuri interesante…